Când omul privește cerurile, măreția creațiunii Mâinilor lui Dumnezeu, soarele, luna și stelele pe care le-a făcut El, Nemărginirea spațiilor și nebănuita mărime a corpurilor cerești, așezarea acestora ca să stea, sau ca să se miște, după legile eterne, în această întindere nesfârșită, abia atunci bietul om se vede pe sine însuși redus la adevărata sa micime, cu toată lumea pe care viețuiește el și care este tot așa de redusă și ea! Atunci, umilit și rușinat, omul se recunoaște ce nimic este. Un nimic nevrednic de nici o atenție. O creatură la care nu merită nici să Te gândești, Doamne, nici să-l iei măcar în seamă, da, acesta este omul. Chiar și cel mai puternic om. Chiar și cel mai puternic neam de oameni. Căci, puși într-un cântar, ar fi mai ușori decât o suflare, spune psalmul sfânt (Psalmi 62, 9). Mai fără însemnătate ca o picătură de apă. Sau ca un fir de praf (Isaia 40, 15-17). O, ce înțelepte sunt aceste cuvinte!
Traian Dorz, Porțile veșniciei