Cu ce zdrobire de inimă primim și privim plecarea dintre oamenii de pe pământ a fiecărui suflet care a fost evlavios și vrednic, din numărul celor buni, atât de puțini și de necesari printre noi! Căci viața lor era atât de binefăcătoare, de rodnică și de frumoasă. Ce păcat că sunt atât de puțini oameni buni pe pământ! Și că aceștia rămân așa de puțin pe el! De fiecare dată ni se părea că locul unui astfel de om bun va rămânea pe totdeauna gol. Că nimeni pe pământ nu va mai putea să împlinească binele în felul fericit și frumos în care l-a împlinit omul acesta.
Dar, slăvit să fie Domnul, Care are grijă totdeauna să nu se piardă de tot sămânța lui Abel, pentru ca nu cumva lumea să rămână numai seminței lui Cain! Ce adevărată și mare este, intr-adevăr, pierderea oricărui om evlavios și bun de pe lume! În ceata cea mică și rară a oamenilor evlavioși, fiecare plecare lasă un gol atât de adânc și de dureros! Să ne rugăm mult pentru umplerea acestor goluri amare cu suflete și mai frumoase. Dumnezeu poate!
Fiecare scădere a celor buni este o pagubă, pentru că numărul celor care trăiesc cu evlavie voia lui Dumnezeu, al celor care umblă cu bunătate și dreptate în căile lor, al celor care înalță rugăciuni fierbinți și neîncetat pentru semenii lor, și care umblă cu milă și dragoste față de cei nenorociți, si care simt o dureroasă răspundere pentru mântuirea altora – numărul acestora nu este mare. Ei nu sunt mulți. Și nu au fost mulți niciodată pe pământ. Cu cât sunt mai mulți ceilalți oameni, care trăiesc într-un fel tot mai îndepărtat de evlavie, cu atât cei evlavioși care se duc dintre oameni sunt mai de regretat și mai de neînlocuit. Lumina și bunătatea pe care le duc o dată cu ei împuținează ceea ce a mai rămas ca nădejde și ușurare – în fața poverilor tot mai apăsătoare de păcate și de întuneric – pentru ceilalți.
Se duc oamenii evlavioși! Se duc, rând pe rând, cei care, din dragoste pentru Dumnezeu și pentru semenii lor, nu și-au cruțat nici viața și nici sănătatea, nici libertatea și nici odihna, nici avutul și nici familia lor, ci s-au dăruit în totul muncii, luptei și jertfei pentru acest scop sfânt.
O, ce puțini și ce necesari sunt acești fii ai lui Dumnezeu printre fiii oamenilor! Se duc oamenii evlavioși care, răbdând toată prigonirea celui rău, n-au încetat totuși să ne sfătuiască cu dragoste, să ne îndrume cu răbdare, să ne ințeleagă cu blândețe și să ne ajute cu bunătate, ca să ne îndreptăm și să ne apropiem și noi de Dumnezeu.
Se duc oamenii evlavioși, părinții și frații noștri, care ne-au făcut atât de mult bine, care au petrecut zile și nopți de rugăciune și de lacrimi pentru noi și lângă noi, care au vegheat și au ostenit ca să ne lumineze și să ne crească spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea noastră și a altora… care ne-au călăuzit blând pe calea Adevărului, care ne-au mustrat dulce spre îndreptarea noastră și care ne-au ferit de căile înșelătoare.
O, ce greu rămâne în urmă fără ei. Se duc oamenii evlavioși la odihna și la răsplata de care s-au făcut vrednici înaintea lui Dumnezeu, dar de care nu s-au învrednicit înaintea oamenilor. Pentru ei, plecarea este o izbăvire, o ușurare, o bucurie și o încununare. Dar pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru rândurile luptătorilor lui Hristos și pentru lumea asta este o pagubă de neînlocuit. Însă, vai, oamenii nu-și dau cu adevărat seama despre pierderea pe care o lasă fiecare plecare a lor! Decât prea puțini. Și prea târziu.
Traian Dorz, Porțile veșniciei
