Oastea Domnului

Un alt păcat înfiorător – sudalma, contra căruia luptă Oastea Domnului

„Adevărat grăiesc vouă, că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică“ (Marcu 3, 28). Iată ce vorbe grele şi pline de fior ne-a lăsat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Ne spun aceste vorbe că sunt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă niciodată, ci le pedepseşte cu osânda de veci. Aceste păcate sunt cele ce ridică hulă împotriva Duhului Sfânt. Între aceste păcate se află şi sudalma, înjurăturile.

Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre datinile şi obiceiurile cele rele de la nunţi, ospeţe etc.

Mulţi îşi închipuie că lupta noastră e ceva nou, şi mai mulţi ne mustră spunând că suntem contra datinilor şi obiceiurilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii, şi lumea strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm  pe Sf. Ioan Gură de Aur, ce ne spune despre acest lucru.

Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâneşti de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni

Oastea Domnului se ridică şi cu întrebarea: Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti? Vai, cât de mult a săpat diavolul, mişelul, şi aici. Sfinte sunt Tainele Bisericii, frumoase sunt slujbele noastre bisericeşti, frumoase sunt datinile noastre bisericeşti, dar diavolul a alergat şi aici să le strice cu alcoolul.

Să mai spun răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părţile.

“Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii“ (Pildele lui Solomon 23, 29–35). „Vai de cei ce, dis-de-dimineaţă, aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce, până târziu seara, se înfierbântă cu vin! Cei care doresc la ospeţele lor chitară, harpă, tobă, flaut şi vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale“ (Isaia 5, 11–12). „Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi îmbătătoare!“ (Isaia 5, 22). „Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătătoare şi oricine se lasă ademenit nu este înţelept“ (Pilde 20, 1).

Preaiubitule, Tu ai semnul Tău veşnic, după care Te voi recunoaşte eu. Şi eu, semnul după care mă vei recunoaşte Tu, dintre oricâte mii. Acest semn al amândurora este neprihănirea. Dragoste mai pot avea uneori şi alţii. Milă, bunătate, blândeţe, înţelepciune – la fel. Dar neprihănire nu ai decât Tu; şi acela care poate fi asemenea Duhului Tău. Neprihănirea este puterea şi semnul tuturor celorlalte virtuţi. Nici una din ele nu are vreo frumuseţe sau vreun preţ, fără ea.

Ceea ce ai cerut Tu din totdeauna, Dumnezeul meu, a fost şi va fi mereu nespus de greu pentru puterea firii mele omeneşti. Înţelegerea tainei iubirii Tale cu hotare fără margini, cu adâncimi fără sfârşit, cu înălţimi fără limită, cu felurimi necuprinse de nici un număr – înţelegerea acestora, zic – cere stări de răpiri divine, urcuşuri dureroase şi îndelungi. Sau adâncuri în a gândi, până la care se poate ajunge numai cu preţuri nespus de grele. Numai pe drumurile unor cumplite renunţări sau cerinţe. Numai prin usturătoare arderi şi mistuiri interioare.

Tu eşti Cel care îmi ceri şi îmi dai totul. Fără puternica Ta credinţă, eu sunt un neputincios. Iubirea Ta îmi cere mereu să duc o mare luptă, atât în lăuntrul meu, cât şi afară. Ştiu bine că acela care porneşte o luptă trebuie să aibă, încă mai dinainte de a o porni, o neclintită încredere în biruinţă. Şi, tot timpul luptei sale, să nu se îndoiască deloc şi întru nimic în inima sa de sfârşitul biruitor al luptelor sale. Altfel, în chiar clipa îndoielii, mâna slăbeşte, piciorul tremură, inima se prăbuşeşte şi totul e pierdut.

Ştiu bine că acela care porneşte spre Canaan trebuie să aibă o puternică încredinţare, chiar înainte de primul pas, că îl va ajunge cu bine. Mergând cu sufletul şi cu ochii aţintiţi acolo, va trece prin orice ape ca pe uscat, va străbate orice pustiu prefăcându-l în izvoare, va avea, pe orice întuneric, înaintea sa, un stâlp de foc şi va dărâma, până la urmă, orice ziduri întărite, biruind pe orice împotrivitor.

Ştiu bine că acela care vrea să sfărâme o stâncă trebuie să muncească, încă de la prima izbitură, cu o fericită încredere în izbânda ultimă. Credinţa întăreşte braţul, reînnoieşte efortul, menţine puterea. În momentul pierderii credinţei, vrăjmaşul se ridică, apele cresc, piatra se întăreşte şi împotrivirea învinge. Fă să nu-mi pierd niciodată credinţa în iubire!

Având credinţa în Tine, voi lupta fericit şi voi muri fericit. Prin credinţa în Tine, tot ce nu-mi reuşeşte astăzi, sigur îmi va reuşi mâine. Sau, în orice caz, într-un mâine. Tot ce nu pot atinge acum, credinţa în Tine mă asigură că voi atinge în curând. Sau, în orice caz, că voi atinge cândva, odată, sigur! Tot ce nu-mi reuşeşte în felul cum aş vrea acum, credinţa în Tine îmi dă încredinţarea că voi reuşi în alt fel. Dar că sigur voi reuşi!

Când ţinta mea este sfântă şi umbletul meu este curat – poate să fie ea cât de înaltă şi pot fi aripile mele cât de slabe sau picioarele mele cât de încete – minunea se va împlini! Voi ajunge, cu siguranţă! Chiar dacă acum zbor numai cu o singură aripă. Dumnezeu şi iubirea mi-o vor întări şi pe cealaltă. Şi ce minunat va fi când această aripă cu puterile ei reînnoite prin Duhul Vieţii o va ajuta şi pe cealaltă, poate prea obosită de efortul făcut înainte, de luptele începutului. Devenind ea mai tare. Şi în viitor, ca uneori în trecut. Dumnezeul meu, întăreşte-mi-o!

Nu există vrăjmaş care să nu poată fi învins, când dragostea mea e unită cu neprihănirea. Şi dragostea şi credinţa, fără neprihănire, nu pot decât să mi se prăbuşească, nu pot să-mi fie decât nefericite. Orice virtute, care vrea să izbutească în lupta ei, trebuie neapărat să-mi fie unită cu neprihănirea. Să pornească împreună, să lupte împreună, să ajungă împreună cu ea.

Până nu poate porni cea de a doua, să nu meargă nici cea dintâi. Să stea împreună până ce vor putea porni împreună, dar să nu se despartă niciodată. Căci şi plecarea îşi are vremea ei, ca şi ajungerea. Când îi soseşte ceasul său, orice zbor se ia frumos şi orice sfârşit biruitor aduce două cununi. Dintr-o zi ca asta n-am mai avut cui spune „părinte“.

În locul unui grai cald, mi-a rămas atunci o tăcere rece. În locul unei îndrumări uşoare, mi-a rămas o experienţă grea. În locul unei inimi mlădioase, mi-a rămas o cruce neclintită. Dar, deasupra tuturor, foarte aproape de Soare, mi s-a înălţat o pildă frumoasă către care mă întind mereu cu osteneli crâncene, cu pocăinţe amare, cu tânjiri mistuitoare de dor, ca nişte întinderi pe vârfurile picioarelor mele şi tot nu-i pot atinge tălpile lui.

Prietenul şi Dumnezeul meu, ajută-mi!

Sunt felurite limbile, dar Cuvântul este acelaşi. Sunt felurite inimile, dar iubirea este la fel. Sunt felurite stările, dar harul este unic. Sunt felurite vasele, dar izvorul este neschimbat. Şi din Tine se umplu toate, după cât pot cuprinde ele.