Oastea Domnului

Freamătul dorinței de mântuire din inima omului care-L caută pe Dumnezeu este un freamăt stârnit de suflarea Duhului Sfânt, este răspunsul sufletului la șoapta de iubire a Tatălui Ceresc.

Inima și mintea în care stăruie acest freamăt va cunoaște în curând o mare frământare și o mare tensiune care nu-i vor da odihnă. Și omul acela va-ncepe să-ntrebe, să asculte, să privească, să atingă, să strige, să ceară, să plângă și, în cele din urmă, să găsească, să primească.

Căci Dumnezeu răspunde totdeauna la astfel de căutări. “Căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide, căci oricine caută găsește și celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7).

Bartimeu a-ntrebat, a strigat și a cerut; femeia cu scurgere de sânge s-a atins, păcătoasa din casa lui Simon a plâns, slăbănogul de la Betezda a sperat și-a așteptat; canaaneanca s-a prăbușit la picioarele Mântuitorului, a cerut, a stăruit și n-a descurajat. Iată câteva exemple grăitoare de oameni care, auzind despre Iisus, inima lor a-nceput să vibreze, să creadă, să spere, s-asculte, să caute și în cele din urmă, au primit mult mai mult decât au cerut. Au primit și mântuirea și vindecarea.

Trei dintre aceste persoane amintite nu au cerut nimic lui Iisus. Zacheu doar a dorit să-l vadă pe Iisus. Femeia cu scurgerea de sânge, doar să-L atingă, iar păcătoasa doar a plâns și i-a sărutat picioarele. Și totuși, cred că în aceste trei suflete a fost o mare frământare, o tensiune care i-a împins la gesturi extreme.

Șeful vămilor, din dorința de a-L vedea pe Iisus, fără să-i pese de mulțime, s-a cățărat într-un dud. Femeia cu scurgere de sânge, împotriva legii, încălcând mai multe interdicții, s-a înghesuit prin mulțime și s-a atins de Iisus. Femeia păcătoasă, fără să-i pese de criticile aspre sau de faptul că ar putea fi respinsă, intră în casa lui Simon unde era invitat Iisus, se așază plângând la picioarele Lui și I le sărută mult.

Acolo unde este așteptat, dorit sau primit, Iisus Se oferă cu o iubire peste așteptări. Dar acolo unde nu-i dorit sau chemat, El nu se oferă fiindcă știe că “ceea ce oferă El nu are valoare dacă nu răspunde unor nevoi vii.”¹ Iisus nu se oferă decât unde găsește disponibilitate, asemenea unui pământ bine lucrat care primește sămânța, doar unde întâlnește inima deschisă spre Cuvântul Vieții, cum spune zicerea: „Pentru cine vrea să creadă am  o mie de dovezi, iar pentru cine nu vrea, n-am niciuna”. Iubirea lui Hristos nu se poate oferi celor care cred că nu au nevoie de ea, celor atotcunoscători. Ea nu se oferă îndărătnicilor, nepăsătorilor sau răzvrătiților încăpățânați.

“Iubirea lui Hristos, ca orice iubire adevărată, nu funcționează decât dacă este împărtășită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă”.²

Fariseii nu L-au aflat, nu L-au cunoscut pe Iisus și au rămas în afara Împărăției pentru că Îl pândeau cu gând rău (Luca 14, 1), Îl acuzau (Marcu 7, 5), Îl contraziceau, Îl ispiteau (Marcu 8, 1) și căutau să-L omoare (Marcu 3, 6).

Cu toate acestea, pe Saul, care a fost și el un fariseu, Însuși Iisus l-a căutat și după ce i S-a descoperit ca Dumnezeu, Saul a devenit Sfântul Apostol Pavel. Saul avea o căutare sinceră, dar greșit direcționată, de aceea Iisus i-a stat în cale și l-a redirecționat. A urmat în viața lui Saul un proces de acumulare, de aprofundare, înțelegere și așezare a deciziilor. Transformarea care s-a produs în viața lui Saul a fost profundă și ireversibilă. Inima lui a fost pământul cel bun în care sămânța Cuvântului a crescut și a rodit, nu excese de zel firesc și acțiuni răzbunătoare ca înainte, ci noi atitudini interioare: dragoste, bucurie, pace, credincioşie, răbdare, blândețe, etc. Toate acestea sunt dovada devenirii omului nou în Hristos, sunt pași pe calea spre Împăția lui Dumnezeu.

Așadar o simplă cunoaștere a Cuvântului, la nivelul minții, nu este de ajuns. Dovada înțelegerii mesajului lui Hristos este transformarea lăuntrică pe care o face Duhul Sfânt, ca în viața lui Saul. Cuvântul care ajunge astfel roditor în viața unui om este garantul devenirii omului nou. Fără această stare de “a fi”, strădania de “a face” este “ortopraxie sterilă, execuție mecanică a unui program de figuri impuse”.³ Chiar și din aceste considerente, sintagma fratelui Traian Dorz “Întâi să fii, apoi să faci” este atât de relevantă pentru orientarea omului pe calea credinței.

Un alt aspect important de reținut bine de către cei chemați la Hristos, dar și de către cei care cheamă, se desprinde din parabola semănătorului cu pământul stâncos – cei care primesc îndată cuvântul cu bucurie, dar neavând rădăcină, se leapădă când vine încercarea. E vorba aici de pripeala oamenilor care, la stăruințele nepotrivite ale celor care cheamă pentru legământ, sau la entuziasmul de moment, într-un context de emotivitate și în realitate nu este vorba de o adeziune temeinică.

“Un «da» spus prematur, sub impactul unei euforii conjuncturale, o angajare precipitată fără un minim răgaz analitic, fără cântărirea implicațiilor, a riscurilor și fără evaluarea propriilor limite, toate acestea sunt o rețetă sigură a eșecului. Primești cu bucurie, dar cu o bucurie care nu are din ce se hrăni, o bucurie fără rădăcină”*

Iată câtă seriozitate se cere să avem în ascultarea cuvintelor Mântuitorului, atât cei care chemăm pe oameni la Hristos, cât și cei care mărturisim că suntem hotărâți să-L urmăm. Se cere să cântărim bine cuvintele Sale care ne vorbesc tuturor “vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul” (Matei 8, 20).

Adică El vrea să înțelegem de la început că nu-i presărată cu roze calea spre Împărăția lui Dumnezeu. Că în lume vom avea necazuri, dar ne și îndeamnă “Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).

Așadar, calea spre Împărăția lui Dumnezeu este o cale a credinței. Și oricine va merge pe ea prin credință, va experimenta biruința lui Hristos.

¹ ² ³ * Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București 2012

După mărita Învierea Domnului, doi învățăcei, Luca și Cleopa, mergeau în drum spre Emaus. Pe drum li s-a alăturat și un călător străin care era Însuși Iisus cel înviat. Cei doi învățăcei vorbeau despre patimile și Învierea Domnului. În vorba lor s-a amestecat și străinul (adică Iisus), care “a început a le tâlcui lor din toate Scripturile, începând de la Moise și de la toți prorocii, cele ce erau pentru El.” Apropiindu-se învățăceii de satul și de casa lor, l-au oprit pe străin, zicând: “Rămâi cu noi, căci către seară este”. Și a intrat Iisus în casa lor și când a binecuvântat pâinea, “li s-au deschis ochii celor doi învățăcei și L-au cunoscut pe Domnul”, dar în acea clipă Iisus S-a făcut nevăzut… (citiți pe larg la Luca 24).