Dulcea vindecare a inimii mele – Traian Dorz

Inima mea este fericită, Preaiubitul meu, inima mea este fericită. Căci iarăşi sunt cu Tine. Dar, pentru că sufletul meu a fost chinuit prea mult, noile lacrimi ale bucuriei nu au putut şterge de tot şi nici acoperi ecoul şi urmele celorlalte. În bucuria mea mai aud încă, şiroind ca un ecou amar, trecutul plâns îndelungat. Şi, privind spre un viitor atât de minunat, încât pare cu neputinţă, îmi vine să mă îndoiesc şi de prezentul acesta fericit, care mi se pare un vis.

Îmi frec ochii şi îmi spun: oare este aievea? Se poate oare să fi venit pe totdeauna vindecarea mea?

Tu, sfântă şi dulce vindecare a inimii mele, pe care te-am dorit şi te-am chemat atât de sfâşietor, eşti oare chiar aici, lângă mine? Este, oare, adevărat tot ceea ce văd şi ceea ce simt? Nu este, oare, minunea aceasta numai un vis?

Doamne Iisuse, eu am nevoie nu numai de trei zile spre a mă obişnui cu minunea. Am nevoie să o am mereu lângă mine, veacuri şi veacuri, până când mă voi încredinţa pe totdeauna că nu-mi va mai putea fi despărţită niciodată şi de către nimeni. Abia atunci, inima mea, fericită pe vecii vecilor, ar putea să strige:

– Am ajuns! Nu mai doresc nimic!

Nu numărul anilor trăiţi au vreun preţ, ci măreţia, puterea, înflăcărarea, înălţimea şi roadele cu care i-am trăit! Sufletele mari îşi trăiesc fiecare zi, aproape fiecare clipă, la cea mai înaltă tensiune. Inima lor este ca un cuptor încălzit de şapte ori, în care focul este continuu, fără scăderi, fără întreruperi, fără răciri.

Iisus iubit, Tu eşti acelaşi, ieri, azi şi în veci. Dragostea Ta este neschimbată. Tu nu iubeşti astăzi mai mult şi mâine mai puţin. Tu nu iubeşti după împrejurări. Nici după locuri. Nici după stări. Când i-ai dat cuiva dragostea Ta, aceluia i-o păstrezi pe totdeauna. Pot să se clatine munţii, pot să se reverse mările, pot să se dărâme stâncile, dragostea Ta nu se va muta de la cine s-a statornicit odată. Da, munţii pot să se clatine. Stările mele înalte pot să se schimbe uneori, clătinându-se, fie de mâhnire, fie de temeri, fie de lenevie. Dar inima Ta nu este aşa ca inima mea. Nici aşa de greu de mulţumit, nici aşa de uşor, ca ea.

Ce fericit ai fi Tu dacă inima mea ar răspunde inimii Tale cu aceeaşi intensitate în a iubi statornic! Să mă vezi că totdeauna dragostea mea se încrede în dragostea Ta. Chiar şi acum – când mă aflu la răscrucea aceasta grea, când ceea ce aud din gura Ta este atât de nou pentru mine şi când drumul pe care mă împingi Tu parcă îmi umple fiinţa de spaimă – să mă bizui pe dragostea Ta, neschimbat alipită de mine; fără nici o teamă şi fără nici o măsură.

Când inima mea stă alipită de a Ta şi mâinile mele se împreună spre lumina feţei Tale,

când ochii mei varsă lacrimile temerii de despărţire,

să mă bizui nemărginit pe Tine. Când rugăciunile mele sunt străbătute de frica înălţimii spre care mă duci Tu, peste sufletul meu aplecat spre Tine, împreună-Ţi mâinile moi – pe care dragostea a scris pe veşnicie numele meu, săpat în rănile cuielor – binecuvântându-mă! Să mă bizui necontenit pe Tine. Sub ocrotirea iubirii, să mergem fericiţi sau să rămânem în pace. Îmi va fi totuna. Şi cei ce merg cântând, şi cei ce rămân rugându-se să se revadă la ziuă bucuroşi. Iar încredinţarea lor în dragostea făgăduită să se întărească şi mai mult una pe alta.

Da. Amin.

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele