Dulcea Ta cunoaștere – Traian Dorz

Preaiubitule, Tu ai semnul Tău veşnic, după care Te voi recunoaşte eu. Şi eu, semnul după care mă vei recunoaşte Tu, dintre oricâte mii. Acest semn al amândurora este neprihănirea. Dragoste mai pot avea uneori şi alţii. Milă, bunătate, blândeţe, înţelepciune – la fel. Dar neprihănire nu ai decât Tu; şi acela care poate fi asemenea Duhului Tău. Neprihănirea este puterea şi semnul tuturor celorlalte virtuţi. Nici una din ele nu are vreo frumuseţe sau vreun preţ, fără ea.

Eu pot lucra pentru Dumnezeul meu oricât, pot face pentru semenii mei orice şi pot avea, pentru aceasta, orice talant – dar, dacă n-am neprihănirea adevărată şi nu mi le îmbrac pe toate în veşmântul ei minunat, tot ce fac nu preţuieşte nimic.

Înaintea oamenilor eu pot părea cât de înalt. Chiar şi înaintea mea însumi, pot părea la fel, deşi nimeni, afară de Tine, nu-mi cunoaşte adevărul din inima mea atât de bine ca mine însumi. Dar dacă Tu, Care mă cunoşti mai bine decât m-aş cunoaşte eu, dacă Tu, Preaiubitule, nu poţi vedea, peste tot ce am şi peste tot ce fac eu, semnul Tău – adică neprihănirea Ta desăvârşită şi curată – atunci pot fi orice şi pot face oricât, totul este zadarnic.

Mediul şi anturajul sunt câmpul de luptă şi de lucru, unde luptă şi rodeşte, unde biruie sau cade sufletul. Nu există, pentru neprihănire, nepăgubitor, nici un compromis cu păcatul. Toate celelalte virtuţi mai pot convieţui uneori, în vreun fel, cu păcatul. Numai neprihănirea nu poate convieţui cu el în nici un fel şi în nici o măsură.

Dragostea mai poate acoperi uneori păcatul. Mila îl mai poate tolera. Bunătatea îl mai poate îngădui. Neprihănirea însă – nu. Blândeţea îl mai poate înţelege, răbdarea mai poate să tacă,

smerenia mai poate să-l sufere. Neprihănirea însă – nu. Nădejdea îl poate deplânge,credinţa poate lupta cu el,dar neprihănirea nu-i poate suferi nici o apropiere a lui. Neprihănirea pleacă îndată ce numai simte apropierea blestemată a nesuferitului păcat.

Scump Prieten al tinereţii mele, cum oare am putut eu avea cândva o stare atât de înaltă încât nici nu mă gândeam la păcat? Era lângă mine, îmi striga numele, îmi făcea semne, îmi şoptea linguşitor – dar eu nici nu-l vedeam, nici nu-l auzeam, ca şi cum nici n-ar fi existat! Ce minunat era paradisul meu când a apărut şarpele! Până atunci, mă învârtisem atâţia ani minunaţi şi frumoşi pe lângă pomul ispitei, fără să mă pot nici măcar gândi că în el ar putea fi vreun rod atrăgător pentru mine. Pofta neîngăduită îmi era cu desăvârşire necunoscută.

O, ce frumos trebuie să-Ţi fi apărut Ţie atunci, peste mine, Semnul Tău! Şi ce dulci, roadele părtăşiei mele! Sufletul meu tânjeşte de dor şi acum după acel minunat paradis fără pomul cu şarpe. Redă-mi-l iarăşi, Iisuse, Tu, singurul Care mi-l poţi, încă o dată!

Traian Dorz, Prietenul tinereții mele