La Rusaliile din 1946 ne-am întâlnit la Sibiu. A fost atunci pentru prima dată, după mulţi ani, o adunare iarăşi ca pe vremuri. Veniseră foarte mulţi fraţi… Adunarea a avut multă putere şi mare răsunet.
Dar încă de sâmbătă seara ne-am pomenit, în plină adunare, cu o delegaţie de la Mitropolie, în frunte cu preotul Secaş, care ne poftea „frăţeşte” să mergem la ei cu toţii, spre a fi „o apă şi-un pământ” cum zicea el.
În dimineaţa de 4 iunie, veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:
– Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu odată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo, la Securitate.
Şi, întorcându-se spre mine, îmi zise aspru:
– Să ai grijă de el să nu fugă!
Apoi, arătând spre bace Flore, zise:
– Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!
– Nu mai fuge el. Aşa-i, bace Flore, că nu mai fugi?
– Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mor decât să mai păţesc încă o dată ce am păţit.
Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea. Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi, apropiindu-se de geamul deschis, îl aruncă în faţa porţii lui. Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul, care se repeziră îndată la suman. Îl cunoscură şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.
Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute, că vin ai lui la el. Aşa şi fu. Ajunse întâi feciorul cu o haină mai groasă şi cu o traistă de mâncare, apoi baba. Şi încă alţii. Ce bucurie era pe toţi câţi îl vedeau pe bace Flore, după atâta vreme şi după atâta necaz cât ştiuseră că îndurase el fugit.
În sfârşit, ajunserăm la Oradea. Ne luă în primire un major care ne duse într-o celulă întunecoasă, sub scări. Şi, trântind uşa după noi, ne zise cu o înjurătură:
– Staţi acolo, maglaviţii de voi!
Celula n-avea nici măcar o vizetă, ci numai sus de tot, un gemuleţ mic cât palma, plin de praf şi de păianjeni, prin care abia străbătea o zare slabă şi obosită de la un bec amărât de pe coridor.
Când ne-am mişcat picioarele, pe jos era apă multă, iar înăuntru, un miros greu de mucegai şi murdărie stătută.
Am pipăit în colţ un prici de lemn şi ne-am aşezat bâjbâind, ca să ridicăm picioarele din apă. Nimic nu puteam pune jos.
– Frate Traian, zise tovarăşul meu, bine am ajuns. Nădăjduiam de mai bine, şi iaca de ce am dat!
– Slăvit să fie Domnul şi pentru asta, bace Flore. Nu meritam mai bine! Dacă am fi meritat mai bine, mai bine era. Încă n-am ispăşit de tot ceea ce am păcătuit. Când vom ispăşi, nimeni nu ne va mai putea ţine aici nici o clipă. Noi nu suntem în mâna oamenilor, ci în mâna lui Dumnezeu. N-avem altă cale decât să răbdăm şi să ne rugăm ca să putem răbda până se va sfârşi.
Am stat acolo zece zile şi zece nopţi. Zilele mai treceau cum treceau, dar nopţile era un răpăit necontenit de cizme pe scările de la capul nostru, încât era cu neputinţă să dormi cât de cât. Câte o dată pe fiecare noapte, la ore diferite, făceau probabil exerciţii, că năvăleau în sus şi în jos pe scări de credeam că se vor prăbuşi peste noi. Doamne, şi ce mulţi erau… Alte dăţi rostogoleau ceva greu, ca nişte lăzi de fier, din scară în scară până jos.
Bietul bace Flore, care trecuse şi el prin destule necazuri de acestea mulţi ani pentru păcate de ale lui, avea nervii zdruncinaţi. Şi, câteodată, în zgomotele astea, i se năzărea că este război. Şi începea să tremure şi să se văicărească tare.
– E război, frate Traian, n-auzi cum fug? N-auzi cum huruie tancurile pe stradă?
– Nu-s tancuri alea, bace Flore, sunt camioane şi maşini pe stradă. Acum este dimineaţă, nu-i noapte!
– Dar n-auzi împuşcăturile alea?
– Nu-s împuşcături, bace Flore, e tramvaiul care izbeşte la încheieturile şinelor.
– Ba, eu îţi spun că-i război. Ăştia ne omoară aici!
– Linişteşte-te, baci Flore. Ai să vezi că peste câteva minute ne aduc ceaiul şi turtoiul…
De multe ori am păţit cu el aşa, uneori şi mai rău. Mă îngrijoram tare de sănătatea lui.
Aici cel puţin ne dădea mâncarea de trei ori pe zi, nu ca dincolo. Aşa bună-rea, cum era ea. Dimineaţa, ceai cu turtoi sau cu o felioară de pâine. La amiază, puţină mâncare caldă, iar seara, tot cam aşa. De multe ori nu se ajungeau linguri ca să ne dea şi nouă. Atunci mâncam cu gura direct din castron pe întuneric, fiindcă aici nu vedeam absolut nimic ce mâncăm. Putea fi orice în blidul pe care ni-l împingea grăbit gardianul de pe coridor. Câteodată cunoşteam ce mâncam, după gust. Câteodată nu puteam cunoaşte, că nu semăna a nimic.
A ajutat Dumnezeu că, după zece zile, am fost scoşi şi duşi la celula comună, unde era spaţiu mai larg, priciuri de-a lungul peretelui şi multă lumină. Pe un geam mare dinspre curte soarele bătea jumătate de zi direct pe noi. Era pe la mijlocul lui iunie 1950 şi era o căldură aici de curgeau sudorile de pe noi. Nouă ni se părea că venisem din iad în rai. Toate hainele pe noi erau acolo ude zi şi noapte, de începuseră să putrezească. Încălţămintea mucegăise şi noi căpătasem un miros aşa de puternic de mucegai încât, când ne-am văzut la lumină, ne părea nespus de bine că ne uscăm, căci parcă fusesem scoşi dintr-o peşteră înfundată.
Fraţilor, m-a chemat aici fr. Leon în numele vostru şi al fraţilor din întreaga ţară. Şi iată, v-am ascultat. Dar nu m-a adus aici numai chemarea aceasta, ci am venit să mă vadă toţi şi să se convingă încă o dată toţi că nu aceste oase goale au făcut Oastea Domnului (aici Părintele Iosif îşi întinde spre arătare, două mânuţe goale, ca două surcele; toată adunarea plânge cu hohot), ci Oastea Domnului a făcut-o Domnul, prin revărsarea Duhului Sfânt. Eu am fost numai un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în sfânta Sa lucrare. Iar dacă Oastea este Lucrarea lui Dumnezeu, ea va trăi.
Pe linia aceasta a acceptării oricărui risc în Numele Domnului, pentru împlinirea datoriei noastre sfinte față de El și față de memoria marelui nostru înaintaș, Părintele Iosif Trifa, am hotărât ca, de data aceasta, să participăm la sărbătoarea Rusaliilor, anul acesta, 1985, în număr voluntar, dar cât mai larg, la parastasul Părintelui Iosif de la mormântul lui din cimitirul orașului Sibiu.
Când au ajuns la Bărăşti la biserică, adunarea era pe terminate. Dacă ar mai fi întârziat o jumătate de ceas, nu mai aflau pe nimeni. Însă Dumnezeu veghea şi a rânduit să fie atunci la Bărăşti în adunare mai toţi fraţii cunoscuţi din zonă. Erau: Popa Petru de la Batiz, Petru Drăgoescu de la Ohaba de sub Piatră, Roman de la Simeria, Vasile de la Mediaş, Costică şi Ionel de la Sălaş, Valer şi Toderică de la Ruşor, Damian de la Orăştie, şi mulţi alţii.
Al doilea drum a fost în 30 mai la episcopul Timotei, cu care nu mai avusesem nici o comunicare din ziua când fusese ales vicar la Mitropolia Timișoarei și când îi scrisesem o caldă felicitarea în noua chemare sfântă.
Mergeam acum cu frații Moise și Gicu, ei fiind cunoscuți bine la Episcopie. Ne-a primit întâi părintele secretar, care, auzindu-mi numele, ne-a primit cu multă bunăvoință, ca și părintele Lupșor de la Craiova, oferindu-se de îndată să ne înștiințeze la superiorul său.
Dar cam pe la aceeaşi oră ca şi noaptea trecută, l-au auzit iar vorbind. S-au trezit amândouă deodată, au ascultat cu atenţie, apoi s-au sculat. S-au apropiat de uşă fără zgomot, ca şi noaptea trecută, şi au ascultat. Cam aceleaşi cuvinte îl auzeau spunând, ca noaptea trecută, dar pe ele le-a cuprins o teamă mult mai mare. Acum chiar nu mai înţelegeau nimic. Pentru prima noapte mai găsiseră unele explicaţii, orice om mai poate avea din când în când coşmaruri, sau ceva asemănător. Dar iată că se repeta. Continuă să vorbească şi-n noaptea asta cu cineva nevăzut şi neauzit de ele. Au început iar să plângă întrebându-se oare de ce s-a abătut asupra casei lor necazul acesta?
În vremea aceasta s-au petrecut acolo multe…
În dormitorul vecin cu noi, cum am spus, mai erau câţiva fraţi, din lotul celor condamnaţi la Craiova…
Am mai cerut şi ajutorul acestora, spre a-l trezi pe Moldoveanu. Dar cerbicia lui nu numai că nu ceda nimic din susţinerile sale, dar îi şi dispreţuia pe aceşti fraţi, pentru puţina lor cunoaştere şi pentru încredinţările lor „formaliste“.
În ziua de 19 mai, după ce am pregătit alte două exemplare din albumul „Taină și Minune” și altele din „Memoriul” nostru, am luat drumul spre Episcopia de la Roman și Mitropolia de la Iași.
Am luat cu mine ca însoțitori pe doi din frații buni, Nelu de la Hunedoara și Ionuț de la Hălmagiu, și am plecat toți împreună cu cei doi frați, Viorel și Gicu de la Suceava.
La Episcopia de la Roman era numai episcopul-vicar Ioachim Mareș, pe care îl cunoșteam ca fiind un binevoitor al Oastei încă de pe când fusese preot întâi la Leorda lângă Comănești, apoi în Bacău…
Astfel, într-o dimineaţă de la începutul lunii mai 1960, se făcu din nou mare zgomot pe sală. Glasuri, uşi, paşi, zgomote… toate arătau formarea unui alt lot pentru munci.
În sfârşit, uşa se deschise. Mă auzii strigat afară cu tot bagajul. Şi încă un frate. Şi încă unul…
– Daţi-i drumul imediat jos pe sală!