Dar la ce credinţă se referă aici Pavel? Fiindcă acest cuvânt are înţeles îndoit.
Într-adevăr, numeşte credinţă puterea cu care Apostolii au săvârşit minuni, despre care Hristos a zis: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20).
Şi iarăşi, când ucenicii n-au putut să-l izbăvească pe îndrăcit de demoni şi au vrut să afle pricina, Iisus le-a vorbit tocmai de această lipsă a credinţei, când le-a spus: „pentru necredinţa voastră” (Matei 17, 20). Şi Pavel spune despre credinţă: „Şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii…” (I Corinteni 13, 2). Şi când Petru se temea ca să nu se scufunde, când a mers pe deasupra apelor, iarăşi Hristos l-a mustrat când a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31).
Deci numeşte credinţă puterea de a face semne şi minuni. De asemenea, numeşte credinţă şi puterea care ne pregăteşte şi ne duce la cunoaşterea lui Dumnezeu, în funcţie de care fiecare dintre noi se numeşte credincios, aşa cum zice când scrie romanilor: „Mulţumesc întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi, fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea” (Romani 1, 8). Şi tesalonicenilor le spune din nou; „Căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în tot locul” (I Tesaloniceni 1, 8).
Deci, la ce credinţă se referă aici? Este limpede că se referă la credinţa cunoaşterii. Şi că este aşa, o vădesc următoarele cuvinte: „Crezut-am, pentru aceea am şi grăit”. Ce credem? „Că Cel ce a înviat din morţi pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus” (II Corinteni 4, 14).
Dar de ce o numeşte: „duhul credinţei” şi o aşază în rândul harismelor? Fiindcă dacă credinţa este doar harisma şi darul Duhului, şi nu propria noastră izbândă, atunci nu vor fi pedepsiţi nici cei care nu cred şi, din nou, nu vor fi lăudaţi nici cei care cred.
Într-adevăr, aceasta este trăsătura harismelor: nu aduc prin ele însele cununi şi răsplătiri. Pentru că darul nu este izbânda celor care l-au primit, ci este harisma iubirii de înţelepciune a Celui Care oferă darul. De aceea, Hristos a poruncit ucenicilor Săi să nu se bucure că scot demonii, iar pe cei care au profeţit în numele Lui şi au făcut multe izbânzi i-a alungat din Împărăţia cerurilor, fiindcă n-au avut nicio îndrăzneală care să sprijine izbânzile lor, ci au vrut doar să se mântuiască prin harisme.
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi” (Matei 7, 21-23).
Deci dacă şi credinţa este ceva asemănător şi noi n-am adus nimic, ci totul este rodul harului Duhului Sfânt, şi tot harul a semănat credinţa în sufletele noastre, şi prin urmare nu se cade să primim vreo plată, atunci cum a zis: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10).
Deoarece credinţa este izbânda şi a virtuţii celui care a crezut. Deci cum în altă parte arată acelaşi lucru, zicând: ,,Iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate” (Romani 4, 5), dacă toate aparţin harului Sfântului Duh? Cum l-a încununat cu nenumărate laude pe Patriarhul Avraam, fiindcă a trecut cu vederea cele de aici şi a crezut cu nădejde acolo unde nu era nădejde?
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. 1, Editura Egimenița, 2012