Când omul privește cerurile, măreția creațiunii Mâinilor lui Dumnezeu, soarele, luna și stelele pe care le-a făcut El, Nemărginirea spațiilor și nebănuita mărime a corpurilor cerești, așezarea acestora ca să stea, sau ca să se miște, după legile eterne, în această întindere nesfârșită, abia atunci bietul om se vede pe sine însuși redus la adevărata sa micime, cu toată lumea pe care viețuiește el și care este tot așa de redusă și ea! Atunci, umilit și rușinat, omul se recunoaște ce nimic este. Un nimic nevrednic de nici o atenție. O creatură la care nu merită nici să Te gândești, Doamne, nici să-l iei măcar în seamă, da, acesta este omul. Chiar și cel mai puternic om. Chiar și cel mai puternic neam de oameni. Căci, puși într-un cântar, ar fi mai ușori decât o suflare, spune psalmul sfânt (Psalmi 62, 9). Mai fără însemnătate ca o picătură de apă. Sau ca un fir de praf (Isaia 40, 15-17). O, ce înțelepte sunt aceste cuvinte!
Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire față de om, l-a înălțat atât de mult, făcându-i o cinste nebănuit de mare prin grija și iubirea de care l-a învrednicit. Tocmai pentru ca omul, cunoscând acest mare har, să nu uite niciodată cât de mult este el dator Binefăcătorului său și să nu iasă niciodată din ascultarea Sa.
Vai, însă ce ființă nerecunoscătoare este omul! În loc să privească spre cer cu recunoștință și cu smerenie, privește cu trufie și cu rivalitate din ce în ce mai provocatoare. Te cutremuri până unde merge omul cu provocările la adresa lui Dumnezeu. Și te înspăimânți, gândindu-te la ziua în care Dumnezeu nu le va mai răbda.
Cred că nu este suflet de om care, privind cu smerenie spre ceruri și văzând lucrare Mâinilor creatoare, înțelepte și puternice ale lui Dumnezeu, să nu-L recunoască în aceste mari lucrări. Să nu-L simtă în toate. Să nu-L laude apoi cu toată smerenia și dragostea ființei sale. Tocmai aceasta îl arată pe omul cel adevărat că e om și nu altceva! Dar când omul n-are minte sau n-are cinste atunci, în loc să privească spre cer, ca să ajungă să-L laude pe Domnul Dumnezeu din toată inima sa, bietul om privește spre bani, spre plăcerile trupești, spre slava lumii acesteia, spre opera “geniului” său ridicol și neputincios și atunci începe să-l laude pe cine-l plătește. Să laude plăcerile josnice, să-și laude “calitățile” sale, să laude tot ce i le poate procura pe acestea.
Pe cât de înțeleaptă și cinstită este judecata și strădaniile unui lăudător al Domnului, pe atât de nebună și de necinstită este mintea și fapta unui lăudător și închipuitor al omului și al lumii acesteia. Când îl măsori pe om cu omul, totdeauna te înșeli. Numai când îl măsori cu Dumnezeu nu te poți înșela!
Acela care istorisește lucrările lui Dumnezeu și face din Domnul bucuria și veselia inimii sale, Acela nu numai că se păstrează într-o stare de unire sfântă și apropiată de Dumnezeu, pe care tocmai prin slujirea aceasta a lor o au și îngerii, ci înaintează mereu în această sfântă unire, bucurându-se tot mai din plin de părtășia cerească, încă din viața lui de pe pământ.
Omul Acela care, pentru satisfacții lumești, refuză slujirea laudei lui Dumnzeu, făcându-se robul și lăudătorul oamenilor, decade tot mai mult, până se ajunge ca tot ce era cândva urmă de inspirație și de artă în îngânările lui rămâne doar o repetare respingătoare și o însușire de vorbe deșarte presărate deasupra unei murdării, ca o podoabă strălucitoare pe un gunoi, ca o îmbrăcăminte împărătească pe un cadavru mizerabil.
O, Marele nostru Dumnezeu, ajută-ne să-ți dăm toată slava numai Ție, Singurul vrednic de ea! Amin!
Traian Dorz, Porțile veșniciei
