Fii binecuvântat, Dulce Iisus, dacă, în dragostea Ta, ai îngăduit ca și eu să fiu părtaș întru câtva la crucea și la suferința Ta pe pământ, suferind pe nedrept batjocuri și prigoniri! Te rog, ajută-mă ca să le pot suferi și mai departe, cu răbdare și cu demnitate sfântă, și fă să pot bea în tăcere și în liniște paharul amar, până unde mi-ai hotărât Tu! Fă, Doamne Iisuse, să mă pot ruga cu sinceritate pentru chinuitorii mei, care lucrează, fără să știe, la cununa slavei mele veșnice! Fă să mă rog cu milă pentru ei, căci ei, sărmanii, nu știu ce știu eu despre viitorul lor și despre pedeapsa sub care sunt. Ei nu știu nimic despre Puterea Ta, Doamne, care va schimba în curând totul spre binele nostru, al celor ce suferim, făcându-ne și nouă dreptate împotriva tuturor celor ce ne-au prigonit și ne-au osândit pe nedrept pentru Tine.
Numele Cel adevărat al Domnului este alcătuit din sunete pe care limba omenească încă nu le-a putut rosti, nici condei omenesc nu le-a putut scrie, nici cântare omenească nu le-a putut atinge! Slavă veșnică acestui Sfânt și Nebănuit Nume, în rostirea Căruia este Biruință (Apocalipsa 19, 15) și este Bucurie (Psalmi 9, 2), și este Mântuire (Matei 1, 21), și este ajutor (Ioan 14, 13-14), și este Măreție (Psalmi 96, 6), și este Cântare (Psalmi 93, 4), și este Lumină (I Ioan 1, 5), și este Adevăr (II Ioan 3), și este Înțelepciune (Proverbe 8, 22-32), și este Neprihănire (I Corinteni 5, 21), și este Totul-totul (Coloseni 1, 19)!
Câtă vreme omul se uită numai în jos și scormonește pământul numai după cele trupești, omul nu se deosebește cu nimic de celelalte vietăți care trăiesc numai pentru a mânca și pentru a fi mâncate. Nici nu-și cunoaște adevăratele sale însușiri. Nici măsura chemării sale, fiindcă el pe toate le măsoară privind numai de la el în jos. De aceea este ispitit să se considere pe sine nu creatură, ci creator. Și să-și aducă sieși laude, făcându-se propriul său idol.
Când însă omul, prin harul lui Dumnezeu, prin trezirea sănătoasă a minții și a conștiinței lui, face saltul fericit de la nivelul celorlalte trupuri, la cel superior acestora, rupându-se de robia gunoiului și din tirania jumătății inferioare a trupului său, atunci, ridicându-se vertical și privind în Sus, abia din clipa aceea i se deschid ochii minții sănătoase și i se reduc toate proporțiile până la realitatea sa.
Abia din clipa aceea ființa lui se luminează și începe să deslușească orizonturile adevărului. Abia atunci omul se vede ce nimic este el însuși, el care se considera mai înainte totul. Atunci se vede ce nimic este el, omul, căruia îi adusese elogii, cântări și închinare, extaziindu-se în fața “mărețelor sale creații și descoperiri.” O, ridicolă și jalnică lăudăroșie omenească!
Traian Dorz, Porțile veșniciei
