A merge în calea gusturilor noastre înseamnă a merge într-o cale potrivnică nouă. Deși ni se pare că aceea este calea noastră, fiindcă ne place, dovada se face îndată că este calea care nu se potrivește cu ființa noastră, fiindcă ne roade și ne doboară. Într-adevăr, care om ar putea spune că păcatul l-a dus la înălțare, la fericire? Totdeauna gustarea păcatului aduce o stare de dezgust. Trebuie să mai treacă apoi o vreme pentru ca omul din nou să poftească spre el. Păcatul nu este în firea noastră. Este boala care s-a furișat în trupul nostru și ne-a strâmbat șirul drept al faptelor noastre. Dimpotrivă, ați auzit vreodată că cel ce a gustat odată din grădina credinței, omul care a părăsit calea păcatului și a găsit calea lui Dumnezeu să mai tânjească după păcatul pe care l-a părăsit? Așa de fericit se simte omul care vede îndărătul lui pustia din care a scăpat și așa se încântă de limanul la care a ajuns!
Citim deseori despre actrițe de teatru care s-au scârbit de viața în care au trăit și au căutat calea mănăstirii. Mai întâi, de ce s-au scârbit de viața în care au trăit, dacă aceea avea atâta farmec? Din pricină că lasă să se vadă tot golul și nimicul ei. Lucruri vremelnice, din care nu se putea alege nimic. Destul rău era de așteptat în ele, dar nimic bun. Al doilea, dacă au dorit o scăpare din această fericire mincinoasă și au găsit-o la altarele credinței, n-au mai năzuit să iasă și din aceasta. Au cunoscut că aici se află în meleagurile veșniciei, din care nu mai au ce căuta spre cele vremelnice.
Faptul că toate aceste ființe s-au oprit aici și nu au găsit că s-au înșelat prin aceasta, faptul că au rămas aici și au simțit potolirea pe care n-o aveau mai înainte sunt tot atâtea dovezi că aici este vorba de un adăpost care este firesc pentru ființa omului, cu care el se simte prea fericit când l-a găsit.
Numai în starea aceasta omul poate rosti cuvintele liturghiei noastre: “Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am duhul cel ceresc… nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi”.
Iată de ce omul care a ajuns la limanul credinței este un om norocos. El a găsit calea potrivită firii omenești și de abia de acolo înainte poate păși fără temere și la adăpost de atâtea ispite care joacă în jurul fiecăruia dintre noi.
Când vedem că este așa, trebuie să spunem: “Noroc că avem între noi vâna credinței, noroc că această putere se află în mijlocul oamenilor. Ei pot trece nepăsători peste ea, își pot duce zilele în felul în care au apucat; dar de ce s-ar mai putea agăța dacă n-ar fi credința între ei? Atunci ițele li se încurcă.”
De aceea credința stă în mijlocul nostru ca un dar al lui Dumnezeu. Atunci când toate ale noastre s-au prăbușit și omul se vede înconjurat din toate părțile numai de gurile căscate ale pieirii, se ridică înaintea lui chemarea din împărăția nevăzută care-i spune: “Stai și nu te pierde! Mai este ceva, să nu crezi că totul este pierdut.” Cum a spus Domnul Hristos către cel care cerea vindecare pentru fiul său și era strivit de durere și deznădejde: “Nu te teme, crede numai!”
Să-L lăudăm pe Dumnezeu că a dat oamenilor o putere ca aceasta. Să ne fericim că am cunoscut pajiștea credinței, să ne hrănim dintr-însa fără încetare. Vom fi atunci la adăpost de momelile păcatului, care caută să ne smulgă din drumul însemnat de Dumnezeu pentru noi și nu vom avea decât dorințele care păstrează vrednicia omenească.
Arhimandritul Iuliu Scriban, Lumina Satelor, anul 1934, nr. 35, pag. 1
