Lupta cea bună – Arhim. Iuliu Scriban

Lupta cea bună se poate duce în fel de fel de chipuri și de către orice om. Nu este nevoie să fii înarmat din creștet și până-n tălpi; nu este nevoie să te fi pregătit din vreme, ca un oștean. Cu cât citești și înțelegi în fiecare zi, cu cât afli și bune și rele. Tu, dacă te luminezi cu citire zilnică, poți îndrepta câte ceva între ai tăi. Știi ce e binele și ce e răul. Poți vedea pe unul că greșește și să-i spui că face rău.

Treci pe uliță și vezi pe un tinerel că dă să aprindă țigara de la unul mai bătrân. Acesta nici că se gândește să-i zică o vorbă. Este doar obicei între tutungii că se slujesc unul pe altul cu aprinsul. Dar ce ai putea tu să faci în asemenea împrejurări? Uite ce: îndată te amesteci și zici: “Nu-i da, domnule, nu-i da!” Atunci amândoi se uită mirați la tine. Dar tu îndată adaugi: “Ei, domnule, de ce să mai dai ajutor acestui băiat crud să ia și el năravul de a fuma?” Ci spune-i verde: „Tinere, destul am greșit eu că am luat năravul acesta cu care nu mă laud. Să nu-l mai iei și dumneata! Nu vreau să-ți dau ajutor la fapta urâtă. Nu te supăra că nu-ți dau să aprinzi. Ești la început. Lasă-te de nărav, că ți-e mai ușor decât unuia ca mine care m-am învechit în el. Niciun fumător nu e bucuros de obiceiul care se ține ca scaiul de el și bucuros ar fi să se lase. Ia învățătură de la cei pățiți și fugi de urâtul nărav!”

Va zice cineva că e greu să faci așa. Cum să te amesteci între oameni? Dacă s-or supăra? Dacă-ți vor spune vorbe grele? Dacă te vor alunga cu: “Nu e treaba dumitale!”?

Să știți că nu e greu, fiindcă aceasta nu e părere, ci este ce fac eu totdeauna. Pe mine nu m-a învățat nimeni să fac așa, dar așa fac. Cum văd un tânăr că dă aprindă, fuga și eu de colo: “Nu-i da, domnule, nu-i da!” De câte ori fac aceasta, niciodată nu mi s-a întâmplat ca amestecul meu să fie primit cu supărare. Fiindcă oamenii văd că lucrul este spus cu inimă bună. Nu se supără, mărturisesc că este așa și treaba se face. Ba eu, când văd mai tinerei cu țigara aprinsă, le dau peste mână și n-au decât să se supere.

Acum câteva zile, ieșeam de la adunarea ziariștilor din Galați, despre care au scris ziarele. Iată, un tânăr mergea înaintea mea. Un vânzător de pe stradă pășește iute înaintea lui, să-i ceară să-și aprindă țigara. Eu numai decât am fost între ei și i-am oprit.

  • E ce-ți faci, domnule păcate, dând ăstuia ajutor să mai fumeze și el? N-are covrigi în coș? Treacă-și vremea mâncând câte un covrig. Nu-i da niciun ajutor! Alungă-l!

Vânzătorul, care era un băiat de vreo 16 ani, s-a dat foarte sfios la o parte și nicio vorbă n-a spus. Celălalt, care era de vreo 25 de ani, tânăr chipeș, din lumea mai aleasă, mi-a răspuns: “Da, aveți dreptate.”

În fel de fel de chipuri omul se poate amesteca în treburi și a face bine. Uneori se poate să ai și supărări. Dar cum vrei să birui fără nicio luptă? Trebuie să îndrăznim pentru bine.

Se mai poate încă și astfel. De câte ori nu vedeți care încărcate ce n-o pot urni din loc! Nu treceți nepăsători! Să vă fie milă de bietele dobitoace! Dar cum? Puneți mâna și urniți carul din loc. Șă știți că îndată ce unul face asta, toți cei ce stau și se uită se îndeamnă a face la fel. Așa se ajută bietele dobitoace și se trece greul. Eu am văzut de acestea și le-am făcut și singur.

Acum câțiva ani am ieșit de la o adunare preoțească. Iată un automobil înămolit și n-o putea urni din loc. Bietul om care se lupta să-l scoată, nu putea. Numai ce văd atunci pe Protopopul Vintilescu din București, cât era el în haină preoțească, sărind și punând mâna la treabă. Îndată au sărit și alți oameni și iute au săltat mașina. Am văzut cum acela a cunoscut binele care i s-a făcut și n-a mai știut cum să mulțumească protopopului.

Asemenea am făcut eu în două împrejurări anul acesta, pe iarnă. Niște cai o urneau greu pe dealul Cotrocenilor. Într-un loc se poticniseră. Căruțașii s-au dus să aducă și alți cai, de la căruțele de mai nainte. Atunci am zis către cei din față:

  • Hai, măi, și-om pune noi mâna la treabă și-om face zece oameni cât doi cai! Și îndată am apucat să trag de car.

Cei din față s-au simțit încurcați că eu, preot, să pun mâna la treabă. Nu m-au lăsat; dar au pășit ei la treabă și lucrul îndată s-a făcut.

Mai spre primăvară, un automobil se înnămolise într-un pământ moale, pe strada Libertății, colț cu Calea Rahovei. Șoferul nu putea descurca greul singur. Trece un automobil, strigă după el, dar acela n-a voit să oprească. Eu am trecut și am văzut greul omului, cum se uita după ajutor, dar nimeni nu-i dădea. Atunci am dat fuga la câteva prăvălii care erau în jur și unde cunoșteam pe negustori. Am scos câțiva băieți la treabă și iute mașina a fost scoasă din înfundătură.

Ei, oare lucrurile acestea sunt grele? Dar nu sunt și ele o luptă pentru bine? Apoi dacă oamenii s-ar ajuta astfel unii pe alții, în felurite împrejurări, câte lucruri ar fi mai bine și câte inimi s-ar mai netezi și cât de mult bunăvoința ar spori între oameni!

De aceea, întrați în soiul acesta de luptă care se poate face fără multă pregătire și învățătură și multe lucruri se vor tocmi mai bine în mijlocul nostru. Amin!

Arhimandritul Iuliu Scriban, Oastea Domnului, anul 1932, nr. 39, pag. 1