Plata păcatului este moartea. (Romani 6, 23)
Dacă ia aminte cineva la omul mâncat de poftele lumii și la cel care urmează căile lui Dumnezeu, vede la dânșii mari deosebiri nu numai de la faptă la faptă, de pildă, că unul poftește după băutură, pe când celălalt nu; ci și în înfățișarea lor întreagă se vede că astfel este unul, altfel celălalt. Omul lumesc este mai zvăpăiat, mai tulburat, mai împins spre o poftă sau alta. Omul duhului este mai tihnit, mai gânditor. Omului lumesc nu-i dau pace poftele lui, îl scot din casă afară. Vrea să se mai vadă cu ai lui, să se înhăiteze cu cei mâncați de gusturi asemenea cu ale lui, pentru ca să se zbânțuiască mai turbați în gustarea păcatului.
Ați văzut bețiv care să-și ia clondirul cu vin sau rachiu și să meargă acasă la el sa-l soarbă în tăcere? Aș! Nu-l lasă inima să facă aceasta singur. El numai decât trebuie să se ducă la crâșmă, să-și găsească tovarăși de chef, să audă în jurul lui chiote și gâlceavă. Atunci se simte bețivul în largul lui.
Omul lumii este o biată frunză
Omul lumii este o biată frunză pe unda apei. Cât se simte el voios și focos, cât se arată el măreț și de voinicos, cât îi spun alții că e plin de viață, după dreptate, este o biată zdreanță în ghearele poftelor lui. Se crede omul mare și tare, dar el e praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului (Psalmul 1). Este ființă fără statornicie în el însuși, este mânat de un foc ascuns, care nu-i dă pace. Și dacă și-a făcut pofta într-o zi și dacă a zăcut ca un balaur ghiftuit după aceea (așa zace șarpele Boa după ce și-a înghițit prada), cum se trezește, cum se vede iar în lume, din nou tânjește să mai guste ce a gustat. Și așa, nu mai are odihnă și păcatul îl tot mână din urmă. Mulți ajung în felul acesta și până la moarte.
În toată această vreme, omul lumii este hățuit încoace și încolo, când de una când de alta. Poftele se încrucișează una cu alta, se nasc una din alta. Bietul pofticios parcă ar fi fugărit de o haită de vrăjmași. Da, omul lumii nu are tihnă în el însuși. El este ca un alungat care-și caută adăpostul în largul lumii și nu-l găsește.
Altul este omul duhului
Altul este omul duhului. El este mânat de una și singură: dorul de a urma căile lui Dumnezeu. Și el are nevoie să umble în multe părți pentru a-și agonisi nevoile vieții. Dar umblă întins pentru împlinirea lor, fără a fi abătut la dreapta și la stânga de poftele care nu dau răgaz omului de lume. El poate fi mult mai ațintit la treburile sale, la tot ce are de făcut, fiindcă nu este tulburat de pofte străine.
Omul duhului își rostește rugăciunea: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție! El știe că are un singur stăpân. Pe El Îl întreabă; de la El își cere dumerire la îndoieli; cu El se îndestulează.
Are și el pofte. Dar pe toate acestea le înneacă în bucuria duhului. Ce! Parcă este om care să n-aibă tragere de inimă a se bucura, care să nu dorească zâmbet și veselie? Dar se veselește în duhul.
Plăcerile duhului sunt mult mai mari.
Plăcerile duhului sunt mult mai mari decât cele ale trupului. Și apoi cele ale trupului te înșeală, te istovesc; cele ale duhului te înalță și, dacă ai gustat dintr-însele, ți-e scârbă de celelalte. De aceea tot omul care a gustat din plăcerile duhovnicești nu se mai întoarce la plăcerile păcatului de odinioară. Nu mai simte plăcere de ele și dorește ca și alții să facă încercarea pe care a făcut-o el.
Din acestea urmează că omul duhului nu mai poate avea pofte ca omul de lume, fiindcă el țintește spre una singură: spre Dumnezeu. El nu mai poate fi hărțuit ca acela. El nu mai este hărțuit, hățuit, adică este ca și cum ar fi ținut în hățuri.
Dar hățurile acestea nu mai sunt ca la dobitoc, nu sunt o strânsoare, o ghemuială; ci sunt o dulce înfrânare, o potolire pe care o simte cu drag. Deși El parcă ar fi pus în frâu, frâul acesta nu este ceva pe dinafară, care l-ar strânge și l-ar stingheri, ci este ceva primit slobod, cu drag, cu mărturisirea și descoperirea prin el însuși că este mai bine, mai vrednic așa.
Într-adevăr, noi, oamenii, ne zicem nouă robii lui Dumnezeu, dar starea aceasta de rob nu este o silă, ci ne-am ales-o singuri. Încă din cartea Psalmilor, noi am învățat a cunoaște că bun este Domnul. Gustați și vedeți ce bun este Domnul (Psalmi 33, 9). A atârna de un așa stăpân nu este a te simți la robie, ci ajuns la lărgimea unei vieți în care poftele nu mai stăpânesc asupra ta. De aceea nici nu ne zicem noi numai robi, ci în Sfânta Scriptură avem pentru noi cuvinte de cea mai înaltă înălțare. Sfântul Pavel ne numește locaș al Duhului Sfânt (I Corinteni 5, 19). Ba ne spune încă și ceva mai mult: că suntem tovarăși la lucru împreună cu Dumnezeu (I Corinteni 3, 9). Da, Dumnezeu vrea ca binele, cât este pe pământ, să fie săvârșit și prin silințele noastre și să se cunoască prin aceasta că suntem fiii Lui.
Acum, dacă ne întrebă de unde aceasta, că omul lumii este ros de pofte și fără tihnă în adâncul lui, trebuie să răspundem: de acolo, că el nu are țintă și o chibzuire asupra vieții lui după care să meargă. Este mânat de vânturi și tot imboldul este robia trupului. Omul duhului însă atârnă de Cineva care este nespus mai înalt și mai ales decât el, de Acela care este izvorul vieții. Și de aceea nu-și mai pierde privirile în lucruri pieritoare. El vede o singură țintă și într-acolo sunt toate dorințele lui. Pe el nu-l scurmă păcatul, nu-l scoate din casă afară, ci rămâne viteaz întru bucuria Domnului său și a sa.
Arhimandritul Iuliu Scriban, Oastea Domnului, anul 1934, nr. 32, pag. 3
