Orice păcat este o fără-de-lege. Este ceva făcut nu numai fără-de-vreo-lege a Dreptăţii, a Milei, a Păcii, a Iubirii, a Iertării sau a altei ascultări şi rânduieli dumnezeieşti, ci chiar cu totul împotriva acestora. Toată viaţa, de pe toată întinderea pământului şi a cerurilor, se desfăşoară după legi rânduite de Făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Materia şi Spiritul au legi absolute după care se conduc şi se mişcă. Nu există posibilitate de existenţă fără de legile vieţii de care trebuie să ascultăm!
Călcarea legilor vieţii şi umblarea fără de ele este un act de dezordine, de tulburare şi de revoltă. Şi atrage după el, pentru orice făptură, o pedeapsă potrivită cu gravitatea abaterii şi a răului făcut prin ea împotriva acestei vieţi. Însăşi viaţa încălcată pedepseşte fără-de-legea săvârşită de călcătorul ei. Pedeapsa aceasta vine ca să restabilească legea Dreptăţii – ori de la Dumnezeu, direct, ori de la vreuna dintre creaturile Sale. Vine ori asupra făptaşului direct, ori asupra fiinţelor sau bunurilor care îi aparţin acestuia.
Asupra celor care, cunoscând voia lui Dumnezeu, totuşi o încalcă, pedeapsa vine adesea îndată şi usturător. Ca o palmă salvatoare şi îndreptătoare, chiar dacă este adânc dureroasă (II Cor 7, 10). Ei sunt pedepsiţi – spre binele lor – ca să nu fie judecaţi definitiv o dată cu lumea (I Cor 11, 32).
O credinţă curată şi un cuget smerit vor recunoaşte totdeauna în loviturile primite pentru încălcarea legii lui Dumnezeu nu numai seriozitatea şi sfinţenia Dreptăţii Lui. Sau eternitatea legilor Adevărului Său (Ps 119, 142). Ci şi grija mustrătoare a dragostei Lui pentru mântuirea sufletelor noastre. Inima astfel lovită va săruta nuiaua pedepsei cu lacrimi de recunoştinţă şi de pocăinţă mântuitoare.
Cu cei care nu cunosc voia şi Cuvântul lui Dumnezeu, El are o îndelungă răbdare şi aşteaptă mereu ca ei să vadă că bunătatea Lui îi îndeamnă la pocăinţă – şi nu-i încurajează la neascultare (Rom 2, 4-2; II Ptr 3, 15). Dar în această vreme a îndelungii răbdări, o, ce mulţi dintre oameni Îl dispreţuiesc şi-L tăgăduiesc pe Dumnezeu, – ajungând atât de răi cât însuşi satana! Astfel că îşi merită soarta de la urmă şi pedeapsa asemănătoare cu a lui satan, căci cu ştiinţă s-au făcut uneltele şi fiii lui (In 8, 44). O, Dumnezeule Bun, fă ca pedepsele Tale dinainte să-i salveze de la pierzarea din urmă! Amin.
Traian Dorz, Porțile veșniciei
