Meditații

„Vegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26, 41)

„Doamne”, I-a zis Petru, „Cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte.” Și Iisus i-a zis: „Petre, îți spun că nu va cânta cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști.” (Matei 22, 33-34)

„După ce au pus mâna pe Iisus, L-au dus și L-au băgat în casa marelui preot. Petru mergea după El de departe. Au aprins un foc în mijlocul curții și au șezut jos. Petru s-a așezat și el printre ei. O slujnică l-a văzut cum ședea la para focului, s-a uitat țintă la el și a zis: „Și omul acesta era cu El.” Dar Petru s-a lepădat și a zis: „Femeie, nu-L cunosc.”

Seara Cinei, ultima seară cu cei dragi… Grădina Ghetsimani unde S-a rugat cu sudori de sânge… Aici a fost lupta cea mai grea! Nimeni, niciodată, nu s-a mai rugat cu sudori de sânge! Cine știe prin ce chinuri a trecut Domnul în aceea noapte când a zis: “Mi-e sufletul cuprins de o întristare de moarte”, sau: “Tată, izbăvește-Mă de ceasul acesta!”. Aici luptă Hristos cu balaurul. În Eden era șarpe, acum este balaur. Iar după trei ceasuri de luptă, balaurul a fost biruit și Iisus a zis: Facă-Se voia Ta, de acum pot să sufăr liniștit chinurile trupești, că cele sufletești le-am biruit. Și până pe Golgota nu L-a mai slăbit cu batjocorile, cu bătăile, cu chinurile, crezând că nu va răbda și va face o minune să fie nimiciți vrăjmașii, ca apoi să fie nimicită mântuirea noastră. Dar El a răbdat! Cine ar fi crezut vreodată că Dumnezeu va va birui răbdând și că vrăjmașul răzbunător va fi zdrobit tocmai prin răbdare!

“Domnul a zis lui Moise și lui Aron în țara Egiptului: “Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului. Vorbiți, întregii adunări a lui Israel și spuneți-i: În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă. Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteală cât poate mânca fiecare din mielul acesta. Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veți putea să luați un miel sau un ied. Să-l păstrați până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia, și toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara. Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc, și anume s-o mănânce cu azimi și cu verdețuri amare. Să nu-l mâncați crud sau fiert în apă, ci să fie fript la foc: atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele.

Mersul pe calea Domnului, alături de El, înseamnă atât întristare cât și bucurie, atât lacrimi de durere cât și cântări de veselie. Și căile lumii sunt tot o împletire de bucurii și dureri dar nu sunt același lucru.

Durerile și bucuriile vieții de credință se împletesc într-o funie de aur pe care sufletul urcă la Dumnezeu, pe când durerile și bucuriile lumii se împletesc într-o sfoară de iluzii care se desface odată cu trupul de lut, prăbușind sufletul în hăul deznădejdii și-al chinului veșnic. Căci năzuința după un paradis terestru naufragiază totdeauna în apele agitate ale acestei lumi din cauza neprevăzutelor întorsături ale vieții care răstoarnă toate visurile și planurile omului sau, dacă cineva crede într-adevăr că a apucat lumea și i se pare că apa vieții lui este limpede și liniștită, îi apare totuși dintr-o dată, când nici nu se gândea, stânca ascunsă și haină a morții care-i spintecă fără nici o milă barca purtătoare de iluzii.

Suflet credincios, bucură-te plin de uimire, bucură-te de bunătatea și puterea cea mare a lui Dumnezeu, cu care te-ai unit prin credință. Prin mijloacele nevăzute și necunoscute minții omenești, rugăciunile tale străbat nebănuitele depărtări, până la Tatăl Harului, ajungând Acolo din chiar clipa când îți deschizi tu gura (Daniel 10, 12). O, iată cât de mare este într-adevăr puterea rugăciunii fierbinți! Ea poate să închidă sau să deschidă cerul (I Împărați 17, 1; Iacov 5, 17), și poate să vindece bolile venite din păcat (Facere 20, 17; Iacov 5, 16), și poate să oprească mânia lui Dumnezeu (Numeri 11, 1-2), și poate să izbăvească popoare întregi (Deuteronom 9, 18-20; Iona 3, 10), și poate chiar să oprească soarele din mersul său (Iosua 10, 12-14), și poate să dezlănțuie puterile naturii (I Samuel 12, 18), și poate să însănătoșeze vrăjmași (I Împărați 13, 6), și poate să învie până și morții (II Împărați 4, 36-37; Fapte 9, 40-41), și poate primi tot ce dorește (I Ioan 3, 22).

Am văzut în multe reviste îndemnuri adresate creștinilor de a se ruga pentru pacea lumii. În unele s-au publicat chiar și rugăciuni, pentru a fi rostite și învățate de credincioși.

Cruciada rugăciunii nu poate fi decât binevenită, mai ales în clipele grele prin care trece omenirea. Prin aceasta se mărturisește nădejdea ce o are creștinul în putința păcii, care poate veni nu de la oameni, ci de sus din ceruri, de la Părintele luminilor, Împăratul păcii. Dar îndrăznim a întreba: e de-ajuns să facem rugăciuni? Cineva s-ar putea arăta mirat că spunem această vorbă. Noi stăruim însă în întrebarea noastră, cu răspunsul că nu-i de-ajuns atât. Căci dacă rugăciunea noastră nu e însoțită de o sinceră pocăință și întoarcere, n-ajunge nimic.

Cei care iubesc păcatul și trăiesc în păcat doresc să-L știe pe Dumnezeu cât mai departe de ei, pentru că, știindu-L pe El cât mai departe, ei cred că pot face ce vor și pot umbla cum le place.

Cel mândru mai degrabă se leapădă de orice lucru sfânt decât să se lepede de păcatul său. Omul mincinos spune lucrurile nu numai cum nu sunt, ci și cum ar vrea el să fie.

Hristos i-a trimis și îi trimite fiecărei generații de oameni, prin prorocii Săi, Cuvântul Adevărului Său Sfânt; fiecărui popor, fiecărei limbi, fiecărei cetăți și fiecărui templu… (Matei 28, 20). Iar când vor tăcea toți prorocii acestora, pietrele lor vor începe să strige după ei (Luca 19, 40). O, ce grai înfricoșat va fi graiul pietrelor!