Gânduri despre suferință – Pr. Costel Căuș

Mersul pe calea Domnului, alături de El, înseamnă atât întristare cât și bucurie, atât lacrimi de durere cât și cântări de veselie. Și căile lumii sunt tot o împletire de bucurii și dureri dar nu sunt același lucru.

Durerile și bucuriile vieții de credință se împletesc într-o funie de aur pe care sufletul urcă la Dumnezeu, pe când durerile și bucuriile lumii se împletesc într-o sfoară de iluzii care se desface odată cu trupul de lut, prăbușind sufletul în hăul deznădejdii și-al chinului veșnic. Căci năzuința după un paradis terestru naufragiază totdeauna în apele agitate ale acestei lumi din cauza neprevăzutelor întorsături ale vieții care răstoarnă toate visurile și planurile omului sau, dacă cineva crede într-adevăr că a apucat lumea și i se pare că apa vieții lui este limpede și liniștită, îi apare totuși dintr-o dată, când nici nu se gândea, stânca ascunsă și haină a morții care-i spintecă fără nici o milă barca purtătoare de iluzii.

Aceasta este soarta oricărei aspirații pământești prea mari pentru actuala condiție pământească.

Dar necredința ignoră această realitate și aleargă orbește după bucuriile acestei lumi pe care le consideră exclusive sfidând cu trufie un Dumnezeu care îi pare a fi un mit al celor săraci, neputincioși și năpăstuiți sau al naivilor și al zeloșilor religioși.

Este așadar o întristare care duce la viață precum și una care duce la moarte așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: “când întristarea este după voia lui Dumenzeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea” (II Corinteni 7, 10).

În seara Cinei celei de taină, ucenicii Domnului erau copleșiți de întristare pentru că Învățătorul lor le vorbea de o despărțire. Sigur că Domnul le-a vorbit și de un Mângâietor pe care-L va trimite îndată după ce va pleca la Tatăl, le-a vorbit și despre faptul că se duce să le pregătească un loc în Împărăția Cerurilor, însă credința ucenicilor era atât de mică încât nu puteau întrezări bunele speranțe pe care le adeverea Domnul, ci vedeau numai ceasul greu al despărțirii.

În viața copiilor lui Dumnezeu când vine suferința, deși nu-i putem înțelege totdeauna rostul precis pentru care ea a venit peste credincioșii Domnului, acceptăm prin credință că ea își are timpul, rostul și intensitatea ei, bine cântărite și vegheate de Dumnezeul atotputernic.

Uneori ea vine ca o pedeapsă părintească (cf. Evrei 12, 6-10), alteori ca o jertfire pentru Lucrarea Lui, urmarea ei fiind totdeauna sfințitoare. Este însă foarte important să fim precauți și să ne smerim cu teamă atunci când încercăm să ne dăm un răspuns la întrebarea: “de ce suferă acela?” sau: “de ce sufăr eu?”. Căci dacă ne lipsește lumina de sus ușor putem greși considerându-i păcătoși pe cei neprihăniți sau considerându-ne nevinovați pe noi când, de fapt, suntem păcătoși.

Despre Domnul Iisus scria profetul că era om al durerii și obișnuit cu suferința și deși, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Același lucru i se poate întâmpla și unui om al lui Dumnezeu. Când numai Domnul singur poate ști cu ce scop tainic, îngăduie suferința în viața copiilor Săi, sunt totdeauna guri care să dea sentința: “pentru păcatele lui i se întâmplă așa! Dacă este omul lui Dumnzeu, să strige la El ca să-l izbăvească!” Dar Domnul nu ține cont de criticii și acuzatorii lumii, ci își duce sigur și desăvârșit la îndeplinire planul Său net superior mentalității omenești.

Domnul este maestrul care își curățește casa Sa și își șlefuiește vasele Sale într-un fel care transcede de multe ori sfera logicii omenești. Uneori înțelegem, sau ni se pare că înțelegem, de ce lucrează Domnul într-un fel sau altul dar ce important este să fim noi înșine totdeauna gata de a intra chiar și în cuptorul cel mai dogoritor al suferinței “cu fața și nu cu spatele”, după cum se exprimă fratele Traian, adică cu ascultare, fără cârtire și fără a ne pierde dragostea și credincioșia făgăduite Lui.

Ceea ce am suferit eu până acum a fost ca un cuptor care abia dacă frigea puțin. De aceea nu vorbesc despre ea ca un inițiat al ei, ci vorbesc cu teamă și respectul pe care cei trei prieteni ai lui Iov trebuia să și le păstreze până la sfârșit. A fost nevoie ca Iov să mijlocească iertarea lor pentru că și-au permis să fie avocații lui Dumnezeu într-o chestiune pe care ei înșiși nu o pricepeau pentru că acea chestiune, suferința grea, nu se poate pricepe decât trecând prin ea. Părintele Iosif spune că nu poți mângâia pe cineva dacă nu ai dragoste și atunci strădaniile tale mai tare îl chinuiesc. Fratele Traian ne spune că la cei în suferință nu se merge decât cu lacrimi, sincere, desigur.

De aceea gândesc despre suferință atât cât sunt în stare, mai mult tăcând în fața ei, căci tot ce am vorbit până aici am vorbit ca pentru mine însumi, ca despre propriile concluzii însușite pentru propriile mele cerneri și curățiri așa cum le va îngădui Domnul – Stăpânul în viața mea –  robului.

Preot Costel Căuș, Oastea Domnului, anul 2011, nr. 3, pag. 13