Un fruntaş a întrebat pe Iisus: Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veșnică? (Din Evanghelia Duminicii a XXX-a după Rusalii)
Ai ocazia să auzi de la oameni întrebări referitoare la diverse probleme care-i frământă, dar este o raritate să auzi o astfel de întrebare: ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
Când un om a ajuns să întrebe despre viaţa de veci, înseamnă că a ajuns la acea minimă înţelepciune care îl aşează pe treptele de început ale demnităţii şi chemării omeneşti, de unde se poate ridica spre desăvârşirea în Dumnezeu la care toţi suntem chemaţi. Acestuia îi poţi spune aceleaşi cuvinte pe care i Ie-a spus Mântuitorul cândva unui cărturar: tu nu ești departe de Împărăţia lui Dumnezeu! (Marcu 12, 34).
Abia această întrebare este una legată de însuși sensul existenţei noastre, întrebare care vrea de fapt să afle Calea spre viaţa adevărată, nepieritoare. Iar cine îşi doreşte din toată inima să afle Calea către Viaţă, are toate șansele să o afle: Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima (Ieremia 29, 13).
Nouă, creştinilor, ni se poate părea o întrebare fără rost de vreme ce răspunsul este atât de clar“. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! a zis Domnul Iisus. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14,6). Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi (Ioan 11, 25). În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi așa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc (Ioan 14, 2). Şi multe, multe alte locuri din Evangheliile şi Epistolele Noului Testament. Dar oamenilor dinaintea întrupării Domnului, adică acelora din Vechiul Testament, lucrurile nu li se înfăţişau la fel de clar. Dimpotrivă, asupra vieţii de dincolo de mormânt trona un mister nedezlegat, iar cuvintele profeţilor erau încărcate de simbolism, neclare, exprimate într-o formă care inducea mai degrabă ideea unei reinstaurări definitive a glorioasei, dar scurtei împărăţii pământeşti din vremea lui David și a fiului său, Solomon.
Mai mult, în exprimările cărţilor poetice găsim idei care par a indica inexistenţa unei vieţi a sufletului dincolo de pragul morţii. De pildă, Regele David declară cu privire la propria-i moarte, că odată mort nu mai putea să-L laude pe Dumnezeu şi nu mai putea vesti adevărul Său (Psalmul 30, 9). Cel puţin aşa pare, că David, omul după inima lui Dumnezeu, nu credea într-un suflet nemuritor, căci atunci de ce şi-ar mai fi făcut probleme că nu va mai putea să-L laude pe Iahve? Pe aceeaşi concepţie, se bazează şi ceea ce a scris mai târziu fiul lui David, Solomon, când a descris starea morţilor prin cuvintele: Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână (Eclesiastul 3, 19-20), iar ceea ce exprimă în versetul următor este de-a dreptul bulversant pentru nişte cuvinte scripturistice: Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se coboară în jos în pământ? Este adevărat că acelaşi profet îşi încheie cartea cu altă viziune când vorbeşte despre moartea omului după care ţărâna (trupul) se întoarce în pământ, cum a fost şi duhul (sufletul) se întoarce Ia Dumnezeu, care l-a dat (Eclesiastul 12, 7). Dacă în capitolul 3 Solomon se exprimă ca un existenţialist ateu, în capitolul 12, pare a fi revenit în duhul Scripturii. Şi poate aşa şi era! Este și aceasta o dovadă a unei incertitudini, a unei neclarități în faţa vieţii de dincolo de mormânt care domnea în sufletele oamenilor, chiar și a drepţilor: Dar omul când moare, rămâne întins; omul, când îşi dă sufletul, unde mai este? se întreabă neprihănitul Iov cu aceeaşi teribilă îndoială (Iov 14, 10). Cât despre marii profeți: Isaia, Ieremia, Daniel, Ezechiel, ei vorbesc într-adevăr despre viaţa de veci aşa cum o face de pildă Isaia (25, 7-8), însă scrierile lor sunt prea încărcate de simbolism pentru a le fi putut permite rabinilor să sintetizeze o doctrină a stării sufletelor de dincolo de moarte, aşa că aceştia din urmă s-au limitat la a organiza şi detalia prescripţiile Legii lui Moise, lăsând la nivelul unei filosofii neoficiale, adoptate în funcţie de preferinţele şi cunoştinţele fiecăruia ideile înalte cum ar fi: esenţa Legii (Marcu 12, 32-33) sau Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 14, 15). Aşa se explică şi existenţa în poporul ales a unei grupări religioase care nu credea în învierea morţilor. saducheii.
În acest context spiritual nu e de mirare că dregătorul foarte bogat şi tânăr după cum consemnează evanghelistul Matei, vine la Domnul Iisus şi-L întreabă ce să facă pentru a ajunge la viaţa de veci. Evreu fiind, avea Legea şi o împlinea, însă făgăduinţa de bine a acesteia se oprea la viaţa de aici, de pe pământ, nu dincolo de mormânt (Deuteronom 30, 17). Tânărul va fi văzut mulţi bogaţi, tineri şi cuminţi, peste care s-a aşternut înfăţişarea rece şi enigmatică a morţii şi poate de aceea îl frământa această problemă. Şi avea dreptate să fie neliniştit pentru că Împărăţia Cerurilor era departe, închisă și nimeni nu venise încă să vorbească direct, clar, ca despre ceva prezent, accesibil oamenilor.
Pe scurt, problema aceasta ţine de sfinţenia lui Dumnezeu și căderea omului din această sfinţenie, începând de la Adam. Era dată Legea, dar nu avea scopul mântuirii ci acela de a-l face pe om să înţeleagă cât de anevoie e să devii şi să te păstrezi neprihănit. Oricât de mult ar fi avansat cineva în respectarea Legii, tot nu se putea ridica la neprihănirea cerută de sfinţenia lui Dumnezeu pentru a putea fi primit în Împărăţia Sa.
Sfântul Vasile cel Mare, în tratatul său despre Duhul Sfânt, afirmă că nici îngerii nu ar putea rămâne în sfinţenia cerută de Dumnezeu dacă nu i-ar susţine Duhul Sfânt în aceasta. Duhul Sfânt încă nu se dăduse omenirii. Era oprit acest dar de vrăjmăşia veche care se ivise între Adam, cu toţi urmaşii lui, şi Dumnezeu. Abia la venirea Harului, păcatele oamenilor au fost şterse prin Jertfa Domnului Iisus și sufletele celor credincioşi primite în Împărăţia Cerurilor.
Dar cine a schimbat lucrurile?
Slavă veşnică Domnului Iisus! El, Fiul, prin bunăvoirea Tatălui, a săvârşit împăcarea noastră jertfindu-Se şi căpătându-ne dreptul de a fi inși cu Duhul Sfânt. Slavă veșnică Celui ce S-a făcut Prunc pentru a realiza această mântuire! Cât de mult se bucura Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu întrupat, pentru eliberarea oamenilor de sub stăpânirea celui rău. După ce ucenicii s-au întors din prima lor misiune şi I-au povestit că duhurile rele li se supuneau în Numele Său, El îi îndeamnă să se bucure că numele lor sunt scrise în Cartea vieții din Ceruri şi El însuşi se bucura de aceasta (Luca 10, 20-21). Şi când le spune, la finalul evangheliei de faţă, că anevoie se poate mântui un bogat, ucenicii înfricoşaţi Îl întreabă cine se poate mântui. El nu le dă o soluţie care să fie la îndemâna puterilor omeneşti, în genul: vindeţi-vă şi voi averile, ci le spune clar că mântuirea stă numai în puterea lui Dumnezeu, iar oamenilor le rămâne cu neputinţă. Atunci, cât adevăr stă în cuvintele psalmistului care spunea că răscumpărarea sufletului este prea scumpă (Psalm 49, 8)! Parcă îi dăm mai uşor dreptate şi lui Solomon şi lui Iov atunci când se exprimau cu atâta pesimism referindu-se la soarta sufletului omenesc după moartea trupească.
Noi suntem în vremea Harului, de după momentul Golgotei. Acolo pe cruce, Domnul Iisus, plin de iubire dumnezeiască, a realizat această mare schimbare ce a separat istoria în două: înainte şi după Hristos. Câtă recunoștință trebuie să simţim noi, toți! Toţi cei păcătoşi!
În lumina acestui adevăr să ne bucurăm de esenţa sărbătorii Crăciunului. Ea este împlinirea unei mari Taine, făgăduite prin veacuri de Dumnezeu şi care în Noaptea Sfântă devenea în sfârşit, realitate. În sfârşit se născuse Răscumpărătorul oamenilor. De acum soarta omului avea să fie fundamental schimbată. Dar oare câţi o înţeleg? Noi, cei ce credem şi ne încredem în Domnul, măcar noi să ne bucurăm de Viaţa pe care ne-a făcut-o accesibilă, de cetăţenia Împărăţiei Veşnice şi nu, o Doamne, de mâncare şi băutură, de cadouri, de luminiţe şi de brad… Şi acestea sunt frumoase! Dar ce sunt ele în comparaţie cu Viaţa Veşnică?
Preot Costel Căuş, Cuvânt pentru suflet, anul 2018, nr. 89, pag. 4
