Responsabili în Ogorul Domnului – Pr. Costel Căuș

În cea dintâi cuvântare a Părintelui Iosif din ziua de 12 septembrie 1937 (au fost trei cuvântări ale părintelui), când frați din toată ţara s-au întâlnit să întocmească acea moţiune prin care să încerce să rezolve problema conflictului care era cu Mitropolitul, părintele Iosif spune:

„ Fraţilor, o mare bucurie avem astăzi, ne vedem strânşi aici, în Numele Domnului nostru Iisus, atâţia fraţi din toate părțile țării, dar pe lângă bucurie avem şi o mare datorie şi o grea răspundere, căci fraţii mei, sfatul acesta, adunarea aceasta nu este ca un sfat oarecare, nicio adunare ca oricare altă adunare, Oastea Domnului este adunarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cu cutremur când este vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei Mişcări, noi rămânem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi trebuie să tremurăm cu frică atunci când este vorba să ne amestecăm cu sfatul nostru în Lucrarea Lui, în Planurile Lui, în Voia Lui… Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm veghează Tu neîncetat şi cu toată grija asupra mersului Lucrării Tale şi toate acţiunile noastre, oricât de bine intenţionate ar fi ele, nu îngădui să reuşească dacă prin asta s-ar face un rău Cauzei Tale şi s-ar împiedica într-un fel Planul Tău. Noi putem greşi totdeauna Doamne, chiar şi atunci când vrem să facem binele, dar Tu nu greşeşti niciodată. Amin.”*

Am citat aceste cuvinte gândindu-mă la ideea de responsabilitate atunci când facem ceva în Lucrarea Domnului, şi nu mă refer numai la atitudinile noastre în momentele cruciale ale Lucrării, ci la orice acţiune, chiar şi la o vorbire de la amvon care este o implicare și un amestec al nostru într-o Lucrare care nu este a unor oameni, nefiind o organizație pământească, ci o Lucrare a Domnului. Faptul că este a Domnului și nu a oamenilor mie mi-a pus o răspundere în conştiință. Ori de câte ori am lucrat într-un mod greşit sau am făcut o gafă într-o vorbire sau printr-o discuţie cu un frate sau printr-un cuvânt scris, mi-a părut rău şi mi-a fost ruşine faţă de fraţi, pentru timpul lor pierdut şi poate pentru gândurile rele pe care le-aş fi putut induce prin acea discuţie şi astfel, în loc să zidesc, poate că am dărâmat. Dar m-am simțit vinovat mai ales faţă de Domnul, pentru că în general nu cred că este un loc în zona noastră de activitate, unde putem face ceva de capul nostru sau după bunul nostru plac.

Când suntem angajaţi la locul nostru de muncă avem nişte responsabilități nu putem face ceva după bunul nostru plac, nici măcar în familia noastră nu putem face asta ci, peste tot suntem responsabili şi cu atât mai mult în Lucrarea Domnului. De aceea, orice ne-am pune noi în gând şi orice ne-am dori noi să facem în Lucrarea Domnului, trebuie în primul rând să fim conştienţi permanent de această răspundere.

Mai mult decât atât, trebuie să fim conştienţi că această Lucrare, care este a Domnului, are şi vrăjmaşi. De aceea toți fraţii din ţară, dar în special cei care se implică în mod deosebit, fraţii lucrători, dacă avem într-adevăr conştiinţa curată, dacă iubim curat şi sincer Lucrarea Domnului şi pe fraţi, atunci este normal ca fiecare să urmărim binele acestei Lucrări în orice facem.

În prima şi ultima vorbire a părintelui Iosif din ziua de 12 februarie 1937, părintele vorbeşte de doi vrăjmaşi, cel formalist şi cel sectar, faţă de care fraţii ar trebui să ia atitudine, dar, pe lângă aceşti doi vrăjmaşi, mai avem ca vrăjmaş păcatul, care ne pândeşte totdeauna, pe fiecare. Împotriva tuturor acestor vrăjmaşi, e necesar ca noi toţi fraţii să fim uniţi, ca să putem lupta împotriva lor. A da prin lucrarea noastră, chiar fără să vrem, ajutor unuia sau altuia dintre aceşti vrăjmaşi înseamnă să ne facem vinovaţi de un mare păcat față de Lucrarea Domnului, faţă de Domnul Însuşi şi faţă de fiecare suflet în parte, în special faţă de acele suflete care ne ascultă şi care se iau după noi. De aceea trebuie să-L rugăm pe Domnul, ca tot ce vom face fiecare dintre noi să fie numai şi numai spre interesul şi binele Lucrării.

Un frate tânăr scria în articolul intitulat „Păcatul personal sabotează adunarea”, ceva despre cum afectează păcatul personal mersul Lucrării Domnului. Atâta timp cât şi eu însumi ştiu că am în viaţa mea un păcat, trebuie să înţeleg că acesta alungă Duhul lui Dumnezeu din viaţa mea, iar fără Duhul Domnului, orice lucrare pe care eu totuşi continui să o fac aici în adunare va fi o lucrare rea, neziditoare.

Deci chiar şi la nivelul acestui duşman personal, păcatul, dacă continuăm să iubim păcatul care ne-ar stăpâni, noi facem un rău şi Lucrării, lucrând nu în interesul ei sfânt, ci în dezinteresul ei, în defavoarea ei. La fel şi cu privire la orice alt vrăjmaş din afară sau din interiorul nostru.

Domnul să ne ajute şi să ne călăuzească în toate, astfel încât tot ceea ce lucrăm să fie săvârșit cu un duh de nevinovăţie, de smerenie şi dragoste pentru Domnul Iisus şi pentru fraţii noştri, conştienţi fiind că am intrat în ogorul unde alţii au trudit şi au semănat şi unde Domnul Însuşi a făcut să crească. E „moşia Domnului”, unde EI însuşi a investit şi continuă să investească enorm: sângele Lui, dragostea Lui, harul Său. Noi doar ne bucurăm de onoarea de a contribui cu ceva, cât mai calitativ, la sporirea în sfinţenie şi în număr a adunării Domnului. De răsplata ei să ne facă El parte aici şi în Ziua veşniciei.

Preot Costel Căuş, Cuvânt pentru suflet, anul 2013, nr. 68, pag. 10