Învierea Domnului, pe lângă bogăția de semnificații și de daruri pe care le revarsă asupra noastră, mai constituie și împlinirea unui semn menit să dovedească, în mod desăvârșit, faptul că Iisus este într-adevăr Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20, 31).
Atunci când unii din cărturari și din farisei i-au cerut un semn, drept răspuns, el le-a zis: “Un neam viclean și desfrânat cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului” (Matei 12, 38-40).
Altădată, după ce i-a alungat pe vânzători și pe schimbătorii de bani din Templu, Domnul a fost întrebat cu ce putere face aceasta iar El a dat un răspuns care trimitea tot la faptul învierii Sale: stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica. Sfântul Ioan evanghelistul continuă cu următorul comentariu: dar El le vorbea despre Templul trupului Său. Tocmai de aceea, când a înviat din morți, ucenicii Lui și-au adus aminte că le spusese vorbele acestea și au crezut Scriptura și cuvintele pe care le spusese Iisus (cf Ioan 2, 14-22).
Așadar Învierea Domnului este semnul sau proba incontestabilă că Iisus din Nazaret nu era nici doar un simplu învățător, nici Ilie și nici oricare altul din profeți, ci era Însuși Hristosul, Cel în Care se află izbăvirea lui Israel și a întregii lumi.
Ucenicii au început să se convingă de dumnezeirea Domnului Iisus pe baza minunilor și a puterii cuvintelor sale așa încât, întrebându-i la un moment dat cine cred ei că este El, ucenicii, prin gura apostolului Petru, au răspuns: “Tu ești Hristosul!” (Matei 16, 16). Dar curând după aceea, s-a dovedit că acea mărturisire nu era decât o încolțire fragedă a credinței ce avea să se maturizeze abia mai târziu. Ei erau încă departe de a-L înțelege deplin pe Omul cu totul extraordinar din fața lor.
Totuși, pe baza acestei firave credințe a lor. Domnul începe să le vorbească despre două taine noi: Jertfa și Învierea Sa. Evanghelistul Matei spune că de atunci încolo – de când Petru a mărturisit că Iisus este Hristosul – Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor, că are să fie omorât, și că a treia zi are să învieze. Dar înțelegerea ucenicilor nu a mers până la cuvintele: a treia zi are să învieze, ci groaza de moarte, atât de specifică omului, i-a făcut să se oprească la cuvintele despre suferință și moarte. De aici reacția pripită a lui Petru: “Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!”
Despre finalul biruitor care va urma chinurilor și morții Sale, Domnul le-a vorbit mult și detaliat și în seara cinei celei de taină motivând: “vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca, atunci când se va întâmpla, să credeți că Eu sunt” (Ioan 13, 19). Dar cu toate aceste explicări și încredințări, El prevede clătinarea credinței lor: “Iată că vine ceasul și a și venit, când veți fi risipiți fiecare la ale lui și pe Mine Mă veți lăsa singur” (Ioan 16, 32). Greu le-a fost ucenicilor să înțeleagă taina biruinței asupra morții. Ei vedeau numai moartea și se opreau îngroziți în fața ei, chiar dacă era vorba despre Fiul lui Dumnezeu. Ei nu puteau concepe nici măcar pentru Domnul vreo rază de speranță dincolo de suferință și moarte. Să ne mai amintim cum Marta, sora lui Lazăr care murise, nu putea concepe o înviere concretă, imediată, a mortului de patru zile. Domnul îi spune că Lazăr va învia, dar ea nu se putea gândi decât la o înviere depărtată, vagă, care nu putea alina acum durerea recentei despărțiri. “Știu”, I-a răspuns Marta, “că va învia la înviere, în ziua de apoi” (Ioan 11, 24).
Dar de unde această greutate a oamenilor de a vedea bucuria dincolo de suferință și învierea dincolo de moartea?
Scriptura ne spune că omul, păcătuind, s-a făcut rob al fricii de moarte (Evrei 2, 15). Primii oameni au știut că în ziua în care vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, vor muri. De atunci, moartea este înfricoșătoare și îi apare omului ca ultimă sentință pentru păcatele sale (Romani 6, 23), ca un dezastru, ca o condiție crudă cu care are să se confrunte inevitabil. Ea este, de asemenea, culminarea tuturor durerilor suferite pe pământ, culme după care se află țara întunericului și a umbrei morții și neorânduiala și unde lumina este ca întunericul (Iov 10, 22). Dreptul Iov, aflându-se în mijlocul durerilor, spune plin de amărăciune: Un copac, și tot are nădejde: căci când este tăiat, odrăslește din nou și iar dă lăstari. Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ, când îi piere trunchiul în țărână, înverzește iarăși de mirosul apei și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou. Dar omul când moare, rămâne întins; omul, când își dă sufletul, unde mai este? Cum pier apele din lacuri și cum seacă și se usucă râurile, așa se culcă și omul și nu se mai scoală din somnul lui (Iov 14, 7-12).
Astfel se explică de ce omul vede atât de greu învierea dincolo de moarte, fericirea dincolo de suferințe. Veacuri de-a rândul boala, primejdiile, necazurile și, în cele din urmă, moartea l-au obișnuit pe om să vadă în ele fatalismul vieții. Acestea se împletesc atât de firesc cu viața lui, încât au intrat în cursul normal al existenței omenești, determinându-l pe înțeleptul Vechiului Testament să nu mai vadă nimic nou sub soare (Eclesiastul 1, 9). Dar tocmai aici este marea noutate și schimbare pe care o face Învierea Domnului.
Învierea Domnului eliberează omul credincios de sub frica morții și dă sens suferinței. Moartea este înfrântă (II Timotei 1, 10) iar suferința este cinstită ca mijloc de dobândire a Împărăției lui Dumnezeu (Fapte 14, 22). Abia când au înțeles acestea, ucenicii au putut vedea că suferința și moartea nu sunt niște rele care trebuie evitate cu orice preț. Ceea ce până atunci era sfârșitul vieții pământești, începând cu Învierea Domnului devine începutul vieții cerești. Ceea ce până atunci era un blestem, începând cu Jertfa Domnului devine cale de curățire, sfințire și desăvârșire în vederea învierii (Filimon 3, 10).
Acum noi, dacă l-am cunoscut pe Domnul Iisus și puterea învierii Lui, este normal să ne dorim și a ne face părtași la suferințele Lui (Filimon 3, 10). Dar atunci când nu putem vedea harul Domnului dincolo de suferințe și moarte, atunci când suferințele prea ne întristează și moartea ne înspăimântă, este dovada că avem încă o credință prea mică, o înțelegere prea slabă a Domnului și a tainelor Jertfei și Învierii Sale. De aceea, avem nevoie de rugăciunile tuturor înaintașilor noștri care își găsesc expresia foarte frumoasă în cuvintele sfântului apostol Pavel: “Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți și care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor”(Filimon 1, 17-23).
Preot Costel Căuș, Oastea Domnului, anul 2010, nr. 4, pag. 18