Rugăciunea în familie – Pr. Costel Căuș

Familia este un aşezământ dumnezeiesc pe care Dumnezeu Însuşi la binecuvântat de la începutul lumii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleți pământul şi-l supuneţi!” (Geneza 1, 28). Sfântul Apostol Pavel aseamănă relaţiile din sânul familiei cu relaţia dintre Hristos şi Biserică: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este ; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. (Efeseni 5, 30-32).

Acest pasaj biblic este foarte important şi se citeşte în Biserică Ia Taina Sfintei Cununii, arătând cinstea de care se bucură şi importanţa pe care i-o dă Dumnezeu în sânul Bisericii Sale, ea nefiind doar un chip al Bisericii, o asemănare în miniatură cu Biserica cea mare, ci mai mult decât atât: familia este parte integrantă a Bisericii, ea însăşi o mică Biserică cum a numit-o Sf. Ioan Gură de Aur (Comentariu la Efeseni). Acest adevăr îl întăreşte şi dogma preoţiei universale, postulată de Sf. Ap. Petru (I Petru 2, 9) care face din fiecare creştin un slujitor al Domnului, dator să se sacrifice pe sine pentru slujirea lui Dumnezeu şi de a-I aduce jertfă curată de mulţumire, de laudă, apoi de a mărturisi Evanghelia prin fapte şi prin grai şi de a-şi stăpâni pornirile firii pământeşti.

Prin urmare, bărbatul fiind capul, iar femeia, inima familiei, au împreună responsabiIitatea conducerii şi menţinerii ei pe făgaşul sfințeniei, iar pe făgaşul sfințeniei se poate umbla numai prin mijloacele sfințeniei. Dintre aceste mijloace, un loc foarte important îl ocupă rugăciunea în familie: rugăciunea soţilor împreună, a unuia pentru celălalt, a părinților pentru copil, rugăciunea împreună a tuturor membrilor familiei. Atât Ia părintele losif, cât şi la fratele Traian găsim referirea la rugăciunea în familie nu numai sub formă de îndemn, ci chiar obligatorie pentru ca o familie să se menţină unită întreolaltă şi cu Dumnezeu. În Dreptarul învăţăturii sănătoase, fratele Traian, la capitolul Despre căsătorie şi familie spune că familia din Oastea Domnului trebuie să nu înceapă nicio zi şi nicio noapte fără să se roage amândoi împreună, cu dragoste, cu iertare şi cu pace în Hristos. Iar la capitolul Despre creşterea copiilor spune: Citirea Cuvântului Sfânt, rugăciunea şi cântarea Domnului să se facă împreună de către părinţi cu copiii lor zilnic. Aceasta va fi o binecuvântare pentru toţi. Lipsa acestora aduce nenorocirea tuturora.

Familia creştină trebuie să creeze un mod de viaţă în aşa fel încât să existe permanent o atmosferă de sacralitate, pe lângă aceea de familiaritate şi utilitate. Ceea ce ajută la crearea şi menţinerea sacralităţii este această disciplină a rugăciunii şi a celorlalte îndeletniciri duhovniceşti (cântarea, postul, pregătirea pentru marile sărbători, pregătirea pentru plecarea împreună la biserică sau la adunare, etc.). Spun disciplină întrucât statornicirea unor obiceiuri duhovniceşti are nevoie de un grad de autoimpunere, de respectare a unui minim program duhovnicesc în familie. Fără această autoimpunere, toți membrii familiei se vor disipa în vâltoarea îndeletnicirilor pământeşti mai importante sau mai puţin importante. Nu este totdeauna uşor să începi sau să închei o zi aşa cum se cuvine.

Dar şi o prea strânsă disciplină, poate crea repulsie faţă de respectarea acestui minim program duhovnicesc, iar această repulsie se poate instala în primul rând în inimile copiilor, ca unii care cunosc deocamdată lumea mai ales prin mijlocirea simţurilor şi nu au încă deplin dezvoltată capacitatea psihică de a înţelege realităţile spirituale, abstracte. Cu alte cuvinte, este necesar ca, în respectarea unui eventual program duhovnicesc în familie, să ţinem seama de copiii care încă nu au avut un moment al conştientizării şi hotărârii pe linia mântuirii. Nu s-au născut încă din nou.

Echilibrul dintre dezordine şi disciplina impusă, este responsabilitatea unor părinţi maturi duhovniceşte, capabili să se aplece şi să înţeleagă starea sufletească a copiilor. Sau responsabilitatea soţului credincios faţă de soţul necredincios, care încă nu L-a cunoscut pe Domnul în sensul profund al naşterii din nou. De aceea programul de rugăciune despre care vorbeşte părintele Iosif şi apoi fratele Traian trebuie să se adapteze la specificul fiecărei familii.

Cu privire la copii, această frumoasă disciplină trebuie îmbiată de la vârsta primiIor ani în care copiii sunt mult mai dispuşi să le accepte. Cu siguranţă formarea unui bun obicei (cum ar fi programul de rugăciune de seară, rugăciunea dinaintea mesei, etc.) îi va ajuta mai târziu să înţeleagă rostul rugăciunii şi mai ales necesitatea ei, pe măsură ce vor creşte. De exemplu, oridecâteori familia trece printr-o situaţie dificilă şi copiii deja mărişori sunt şi ei afectaţi de greutatea acestor momente, dacă părinţii credincioşi îngenunchează împreună cu ei şi cer, în disperarea momentului, ajutorul şi izbăvirea Domnului, copilul de azi şi adultul de mâine va avea un argument solid cu privire la necesitatea rugăciunii şi la puterea ei în viața omului.

Domnul să ne dea tuturor înţelepciunea de a ne potrivi activităţile noastre din casă, din sânul familiei, în aşa fel încât să nu cădem nici în neorânduiala care ne lipseşte de o viaţă concretă de rugăciune și care ne poate arunca în hăul păcatelor şi al problemelor de tot felul, dar nici în formalismul unei discipline greşit înţelese si obsesive care ne-ar face să eşuăm pe tărâmul literei, aI regulilor sau al pravilelor serbede care ucid duhul. Amin.

Preot Costel Căuș, Cuvânt pentru suflet, anul 2017, nr. 78, pag. 14