Sufletul nostru, acoperit de coaja lutului, este asemeni unui puişor ascuns în coaja unui ou. Puişorul trăieşte zile întregi în coaja oului fără să vadă lumea. Lumea lui este mică, cu hotarele cât oul.
Am crescut în “Şcoala încercărilor”. Ani la rând, cuantificând clipele de jar, le-am aşezat boabă lângă boabă învinuind “destinul”. Căutam în jur şi mă luptam să descifrez “investirea” aceasta ciudată cu diferite “ranguri” ale suferinţei. Parcurgeam diferite trepte, uneori rămâneam strivită de neputinţă, simţind gustul deznădejdii. Ceva era evident – fiecare durere mă punea, într-un fel, de-o parte. Trăiam succesiv un fel de deposedare de orice fel de asigurare, de parcă, rând pe rând, era necesar să abandonez ipostaze, contexte inutile şi efemere. În jurul meu gravitau dense, mereu mai multe, întrebările: de ce eu? Până când? Cât de mult?
Praznicul Învierii ne aduce şi vestea de bucurie că vom învia din morţi. Că moartea şi-a pierdut puterea. Că din moarte vom trece la viaţă.
Dar în faţa acestei bucurii, Evanghelia ne pune vestea de îngrijorare că unii vor învia spre viaţă, iar alţii spre osândă (Ioan 5, 29).
Acum toate de lumină şi viaţă s-au umplut. Şi totuşi în lumea de azi este atâta întuneric şi atâta moarte sufletească!
Hristos a murit pentru păcatele noastre…
Cred că niciodată şi niciodată nu va fi prea mult spus acest cutremurător adevăr.
„Atunci, Pilat a luat pe Iisus, şi a pus să-L bată.” (Ioan 19, 1)
În chinuirea lui Iisus, după marele preot urmează acum marele dregător. După puterea religioasă, urmează puterea lumească. După neamul Său, urmează străinii.