Am crescut în “Şcoala încercărilor”. Ani la rând, cuantificând clipele de jar, le-am aşezat boabă lângă boabă învinuind “destinul”. Căutam în jur şi mă luptam să descifrez “investirea” aceasta ciudată cu diferite “ranguri” ale suferinţei. Parcurgeam diferite trepte, uneori rămâneam strivită de neputinţă, simţind gustul deznădejdii. Ceva era evident – fiecare durere mă punea, într-un fel, de-o parte. Trăiam succesiv un fel de deposedare de orice fel de asigurare, de parcă, rând pe rând, era necesar să abandonez ipostaze, contexte inutile şi efemere. În jurul meu gravitau dense, mereu mai multe, întrebările: de ce eu? Până când? Cât de mult?
Am fost uimită să observ că suferinţa alegea. Nu poposea oriunde, în sensul că transfigura, şlefuia, chema. Locul uman în care lucra se schimba. Pentru oamenii ce trăiau vizita ei, aveam o chemare, o atracţie, o frăţietate intimă şi nedeclarată. De copil, când îngerul morţii mi-a luat mama, am luptat din răsputeri să scap, să fug, să ignor suferinţa. Dar ea a rămas. A gemut în mine ca o fiară neînvinsă, a ţâşnit în disperare, m-a atras în neant şi deznădejde, m-a măcinat în necuvânt…
Culmile disperării m-au înfrânt pentru că au fost mereu vecine cu, dar niciodată, Golgota! “El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.” (Coloseni 1, 13)
Domnul Iisus m-a izbăvit de sub povara întunericului din mine. L-am cunoscut prin Lucrarea Oastei Domnului. L-am aflat şi-am înţeles că tot pustiul pe care l-am traversat era moartea de care aveam nevoie. Morţile tuturor fiinţelor, părţile infinit de mici ale unui singur întreg; fracţiuni ale unei singure unităţi, alcătuiesc moartea Domnului.
A murit Unul pentru toţi, pentru ca, prin Sine, să reînvie toţi. De aceea numai prin lumina Învierii se va lumina întunericul Golgotei, coborârea în iad. Numai izvorând din Înviere, poţi înţelege Crucea. “O ce zi, ziua când Iisus a şters păcatul meu…” ziua când L-am recunoscut ca Domn al vieţii mele, şi mi-am predat viaţa Celui ce mi-o dăruise.
Lumina acelei clipe, s-a revărsat blând peste tot trecutul meu de chin şi de întuneric. Durerea de până atunci era preţul Bucuriei Învierii. Totul s-a reaşezat în sens, întrebările au plecat, revolta a fost înlocuită cu pace şi acceptare.
Stând la picioarele Crucii Domnului, am văzut crucea mea, ca un punct, o fărâmă din Crucea Lui. Pe cruce se afla primul punct, unul din multele care se unifică într-o linie a cunoaşterii prin experienţa că Hristos a înviat.
În fiecare clipă – veşnicie în care şi noi pe urmele Fiului îi spunem Tatălui “pentru ce M-ai părăsit” suntem deja primiţi de Tatăl. “Câteva clipe – zice Domnul – te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste.“ (Isaia 54, 7)
Am fost primită înapoi, Acasă, lângă Domnul, ca fiul risipitor, iar boabele numărate în ani, au fost o părăsire de… “câteva clipe”.
Liliana Lupoaie, preluat din rev. Cuvânt pentru suflet, nr. 57, aprilie 2011
