Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori? (Matei 18, 21)
Dintre atributele dumnezeirii două îmi par a fi cele mai mărețe și de care noi oamenii beneficiem cel mai mult. Acestea ar fi: iubirea și iertarea. Despre iubirea lui Dumnezeu s-a scris mult și se vorbește mult, vorbește și Mântuitorul mai ales în cunoscutul verset din Ioan 3, 16: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”… Iar despre iertare, parcă nu chiar așa mult.
În rugăciunea Tatăl nostru iertarea lui Dumnezeu ne apare, cumva, condiționată, sau într-un raport de dependență: “Și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri”. De asemenea, la finalul rugăciunii împărătești, Mântuitorul insistă pe tema aceasta a iertării: “Dacă iertați oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru Cel Ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Precizările acestea ale Mântuitorului fac din iertare o cerință bine conturată, o virtute de primă importanță în lucrarea mântuirii.
Cunoscând rugăciunea Tatăl nostru (din Matei 6 și din Luca 11), Sfântul Petru, vrând să știe mai exact cum e cu iertarea noastră dată altora, întreabă: «Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” Iisus i-a zis: “Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte”»
Privind la cele două oferte vedem o mare diferență; de șaptezeci de ori mai mult oferă Mântuitorul decât propune Sfântul Petru. Așa încât ce zice apostolul, adică “până la șapte ori”, pare foarte puțin…
O veche înțelepciune, la care face referire și fratele Traian, spune că dacă un om te înșală o dată e vinovat doar el, dacă te înșală de două ori este vinovat el, dar ești vinovat și tu. Iar dacă te înșală și a treia oară ești vinovat numai tu, că ai știut cu cine ai a face și nu te-ai păzit.
Așa încât “până la șapte ori” al sfântului Petru nu mai pare așa puțin lucru. Și nici nu e, căci arată măsura omenească a iertării. Chiar limitele sufletului omenesc. Cam atâta poate ierta omul în momentele lui cele mai bune. Dumnezeu însă poate mult mai mult…
“De șaptezeci de ori câte șapte”, adică nelimitat, arată ceva din coordonatele firii divine, arată măsura iertării lui Dumnezeu. Așa ne-a iertat pe noi Domnul, nelimitat, peste măsură, cum numai El poate ierta. Zice împăratul David: “Mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite, dar să nu cad în mâinile oamenilor”. Numai așa am putut fi mântuiți noi: prin iertarea și iubirea cele fără de margini ale lui Dumnezeu.
Aceasta deoarece greșelile noastre față de Dumnezeu, păcatele noastre înaintea Lui sunt fără de număr… Zice o cântare: “Iartă-mă, iartă-mă, Dumnezeul meu / pentru gândul nesfințit / pentru patimă-n privit, pentru vorba fără har / Doamne iartă-mă Tu iar”… Câte priviri, câte gânduri, câte vorbe nu le dorim iertate. Zilnic greșim nelimitat înaintea lui Dumnezeu.
Înaintea oamenilor nu greșim atât de mult, nu avem cum. Cu ei ne întâlnim mai rar, (cu unii foarte rar) stăm împreună mai puțin. Rar, foarte rar ne greșește cineva (sau greșim noi cumva) “până la șapte ori”, într-un timp anume.
Uneori iertarea e un act greu de realizat. Cere efort de voință, cere efort de gândire, și mai ales o anumită stare sufletească. Efortul este partea noastră, este lupta noastră, nu ne poate înlocui nimeni. Dar starea de spirit ne-o dă Dumnezeu fie printr-un frate, fie printr-o adunare, fie cu un set de cântări, fie cu o carte anume… Ni se cere să iertăm așa cum ni se cere să facem fapte bune. Căci Dumnezeu se identifică cu celălalt: cu cel care trebuie iertat, trebuie hrănit, trebuie căutat, îmbrăcat. El zice: “Oridecâte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut”… (Matei 25, 40).
Revenind la “de șaptezeci de ori câte șapte” adică la iertarea deplină, desăvârșită, a lui Dumnezeu observăm că este oarecum ca în pilda cu tânărul bogat. Mântuitorul îi spune acestuia: dacă vrei să fii desăvârșit, renunță la tot ce ai, împarte la săraci, apoi urmează-Mă. Tânărul ar fi dorit desăvârșirea, dar fără a renunța la cele pământești.
Cam la fel e și în cazul nostru; toți vrem să fim iertați de Dumnezeu, dar fără să ne străduim prea tare să-i iertăm pe cei ce ne greșesc nouă…
De ce e așa de important să-i iertăm pe oameni? Doar fiindcă e condiție a iertării noastre? Desigur, dar și fiindcă iertarea aduce pace în suflet, aduce liniște, aduce lumină. Pacea sufletească, pacea lui Dumnezeu ne fericește viața, iar “făcătorii de pace fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).
Nu poți fi “făcător de pace” dacă n-ai în suflet pacea. Iar pacea vine prin iertare…
Dacă nu putem ierta”de șaptezeci de ori câte șapte” după măsura lui Dumnezeu, atunci să iertăm până la șapte ori, după măsura omenească a sfântului Petru. Vor rămânea puține greșeli neiertate.
Dacă nu ne putem vinde averea toată, să dăm la săraci, apoi să-L urmăm pe Mântuitorul pentru a fi desăvârșiți, cum i s-a spus tânărului bogat, atunci să dăm Domnului măcar a zecea parte din ale noastre, cum cere legea. Și să-I dăm Lui inima noastră toată, cum cere dragostea.
Să nu uităm: doar prin iertare dobândim pacea, iar prin fapta bună ajungem la răsplătire. Ferice de noi dacă dobândim pacea lui Hristos. Căci pacea Lui netezește calea noastră spre răsplătirea veșnică.
Ioan Beg, Oastea Domnului, anul 2015, nr. 9, pag. 10
