Dar cam pe la aceeaşi oră ca şi noaptea trecută, l-au auzit iar vorbind. S-au trezit amândouă deodată, au ascultat cu atenţie, apoi s-au sculat. S-au apropiat de uşă fără zgomot, ca şi noaptea trecută, şi au ascultat. Cam aceleaşi cuvinte îl auzeau spunând, ca noaptea trecută, dar pe ele le-a cuprins o teamă mult mai mare. Acum chiar nu mai înţelegeau nimic. Pentru prima noapte mai găsiseră unele explicaţii, orice om mai poate avea din când în când coşmaruri, sau ceva asemănător. Dar iată că se repeta. Continuă să vorbească şi-n noaptea asta cu cineva nevăzut şi neauzit de ele. Au început iar să plângă întrebându-se oare de ce s-a abătut asupra casei lor necazul acesta?
La un moment dat, sora Voichiţa s-a auzit strigată. A deschis uşa şi l-a întrebat ce-i, de ce o cheamă. I-a spus: Hai şi tu Chiţo, lângă mine, să auzi cum vorbesc îngerii cu mine. Acuma au ajuns la grajd, la cai. Vorbesc cu Rudi, îl întrebă dacă îl mai bat, dacă-l mai înjur. (…)
Vineri seara surorile s-au dus cu groază la culcare. De două nopţi n-au dormit mai nimic, iar ziua lucraseră fără repaus. Se temeau că iar o să se repete cele întâmplate în ultimele două nopţi. Oare cât au să mai reziste?
Şi, într-adevăr, glasul s-a auzit iar. Şi încă mai devreme ca în celelalte seri. Şi multe ceasuri l-au auzit pe fratele Valer tot răspunzând întrebărilor lor. A fost mai lung dialogul decât în celelalte nopţi, şi parcă mai altfel. Parcă nu mai era interogatoriu sau spovedanie, ca-n nopţile anterioare, ci o discuţie ca între duhovnic şi învăţăcel, ca între maestru şi ucenic. La un moment dat, surorile l-au auzit foarte clar pe fratele întrebând: dar unde să mă pocăiesc? Răspunsul însă nu l-au auzit.
Către dimineaţă, fratele Valer le-a chemat pe amândouă să vină lângă el. S-au dus. Ascultaţi şi voi îngerii cum cântă. Cum nu auziţi nimic? Auziţi ce frumos cântă îngerii, Hristos a Înviat? Şi cânta şi el odată cu glasurile ce le auzea.
Surorile nu mai înţelegeau nimic, dar simţeau că ceva tainic, ceva adânc şi important se întâmpla în casa lor. Aşadar, ce auzea fratele Valer era un glas de Dincolo. Acum, când l-au auzit cântând, erau sigure de aceasta. Dar de ce ele nu auzeau nimic? Puneau urechea pe zid, pe uşă. Deschideau uşa şi ascultau afară în curte. Nimic. Nu era pentru ele glasul. Ele altfel vor fi chemate la pocăinţă. (…)
La un moment dat, au văzut că fratele Valer coboară scările şi vine la ele jos în casă. Surorile s-au mirat şi au trecut repede de la mirare la spaimă, apoi la bucurie. Când a intrat în casă, ele s-au oprit din lucru şi au privit spre el. Parcă avea altă privire decât de dimineaţă. Era mai senin, mai liniştit. Stăteau nemişcate privindu-l şi aşteptând ce le va spune. Simţeau că le va spune ceva deosebit de grav şi de important. Fratele Valer s-a apropiat de ele, le-a cuprins cu mâinile pe amândouă şi, cu glas cald şi blând le-a spus: Dragele mele, să ştiţi că de azi înainte noi suntem pocăiţi la Oastea Domnului!
Au început amândouă să plângă, l-au cuprins în braţe, plângeau toţi trei. Ştiau ele ceva despre Oastea Domnului, nu foarte mult, dar ce mai conta asta. Conta doar faptul că Dumnezeu l-a redat familiei pe fratele Valer. Conta doar că în loc să moară, el avea planuri de viitor. Era pentru ele ca un înviat din morţi. Aşadar erau de-acum pocăiţi cu toţii la Oastea Domnului. Slavă lui Dumnezeu! (…).
S-au dus la culcare fiecare, ca şi-n nopţile trecute, însă nu s-a mai auzit nici un glas, nici un răspuns. După trei nopţi nedormite şi după trei zile de veghe (şi derută pentru surori), în sfârșit o noapte de odihnă şi linişte. O noapte de împăcare şi de pace adâncă încheia ziua de 30 mai 1953.
Ioan Beg, Valer Mîndroni - Un bun ostaș al lui Hristos
