Joi, ziua înmormântării, la ora 6 dimineața, programul reîncepe cu toată puterea dată de importanța ultimei zile. Se înregistrează tot și se filmează cât se poate. Dar nici microfonul, nici aparatul foto, nici camera video nu pot reda în întregime ceea ce inundă acum sufletele. Căci niciodată frații aceștia nu au mai plâns și nu au mai cântat așa. N-au trăit nicicând și nu vor mai trăi niciodată o emoție atât de puternică și înaltă ca cea pe care o trăiesc acum.
O poză mare a fratelui, cu bandă de doliu, îi străjuiește pe cei ce se perindă la microfon, și obligă la responsabilitate. Cei mai cunoscuți frați au rămas să vorbească în această zi de pe urmă. Vor mai vorbi, de asemenea, unii prieteni și admiratori ai fratelui. (…)
Programul e așa de plin, de bogat, de emoționant, pe întreaga lui durată. Pe la ora 12 se face o chemare la legământ, apoi rugăciunea. Se fac multe legăminte. Momentul e cât se poate de potrivit pentru o astfel de hotărâre.
De acum urma să se săvârșească rânduiala bisericească a înmormântării. O va face un sobor de 9 preoți, între care vicarul episcopal, protopopul de Beiuș, preotul local și alți preoți din împrejurimi. Preoților veniți din alte zone, nu li s-a permis să oficieze. (…)
De la Livadă până la Mizieș, unde este cimitirul, se poate merge fie pe drum, spre Beiuș, până la asfalt și mai departe pe șosea, distanța fiind cam de 7 km., fie pe o scurtătură, peste câmp, ce reduce drumul cam la jumătate. Frații au hotărât să se meargă pe drumul cel mai lung, iar sicriul să fie purtat, descoperit, pe umerii fraților. (…)
La înmormântare, frații au venit rând pe rând, fiecare când a putut ajunge, și au stat pe unde și-au putut găsi loc, fie în curte, fie în coridor, în grădină, ori chiar în stradă, cei ce-au venit mai la urmă. Și de oriunde ai fi privit, tot nu-i puteai vedea pe toți cei prezenți. Abia acum, la plecare, când toți pornesc spre cimitir, uimitor cât de multă lume este! Coloana de frați se întinde pe mai mulți km., iar cea de mașini, tot cam la fel. Niciodată nu a mai văzut Beiușul ceva asemănător. Vede acum. Căci mulți oameni din oraș veniseră la intersecție să privească mulțimea ce nu mai contenia trecând. Fără să știe, trăiseră așa de aproape de un om atât de mare. A trebuit ca el să moară pentru ca ei să afle cine a fost. Viața lui nu le spusese nimic, moartea lui însă, îi obliga acum la meditație atentă.
De o săptămână plouase pe aici aproape încontinuu. Urmele șuvoaielor se vedeau la tot pasul. Însă de ieri de la prânz, ploaia s-a oprit, iar cerul s-a înseninat. Astfel că vremea fiind frumoasă, și fiindcă la capătul drumului ne aștepta un gol, o groapă adâncă și întunecoasă, nu ne grăbeam să ajungem repede la cimitir.
Locul pentru mormânt fusese ales de către preot, prin consultare cu frații și familia fratelui. Și era cel mai potrivit posibil din întreg cimitirul: singur, numai cu Domnul, cum fusese de multe ori și în viață. Iar în jur verdeață, multă verdeață. (…)
Cimitirul e plin de lume. Frații cântă cântările fratelui Traian, cum de altfel au cântat începând de acasă pe tot parcursul drumului, iar acum nu se îndură să plece. Sunt însă foarte obosiți. Veniseră de departe cei mai mulți. Slujba durase mult. Drumul până aici fusese totuși lung și deși e seară, frații încă nu pleacă. Mai vor ceva. Mai vor un cuvânt la marginea gropii, un cuvânt de despărțire. (…)
Sunt tot mai puțini în cimitir. Se astupă groapa și se așează deasupra coroanele de flori. Ce multe și ce frumoase sunt! Le așezăm cât se poate mai frumos, și trecându-le pe toate prin mâini, citim ce scrie pe fiecare panglică. Prin urmare trecem în revistă pe toți cei ce au fost aici. Constatăm și în acest fel durerea unanimă a fraților de pretutindeni și le mulțumim în gând tuturor.
Am mai rămas puțini lângă mormânt. Se fac încă fotografii, se mai cântă încă, iar peste Lunca Beiușului, încet, coboară seara.
Frații au plecat cu toții. Se ajunge și se pleacă greu din acest colț de țară. Plecăm și noi, cei câțiva care am rămas mai la urmă. Plecăm lăsând în urma noastră un mormânt și-o cruce și atâtea doruri și atâtea lacrimi. Mormântul pare un munte de flori cu o cruce în vârf. „Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire” scrisese cândva fratele. Doamne, ce gol mi-a rămas sufletul!…
Se încheia astfel cel mai extraordinar eveniment din viața mea de până acum. Se încheia o viață de om cu totul neobișnuită și unică, despre care se va vorbi și se va scrie mult de acum încolo. Se încheia șirul suferințelor fratelui Traian, șir început în anii tinereții și culminând cu ultimele trei săptămâni când a fost purtat de la un spital la altul, de la un doctor la altul, dar totul a fost în zadar.
Spusese cândva fratele: „Data nașterii și data morții sunt hotărâte de Dumnezeu cu mult înainte de a ne naște noi. Data nașterii o cunoaștem, dar a morții nu o știe nimeni, ci numai Dumnezeu.”
Și data plecării fratelui Traian în veșnicie fusese demult hotărâtă de Dumnezeu să fie aceasta: 20 iunie 1989.
Ioan Beg, La capăt de călătorie
