Când au ajuns la Bărăşti la biserică, adunarea era pe terminate. Dacă ar mai fi întârziat o jumătate de ceas, nu mai aflau pe nimeni. Însă Dumnezeu veghea şi a rânduit să fie atunci la Bărăşti în adunare mai toţi fraţii cunoscuţi din zonă. Erau: Popa Petru de la Batiz, Petru Drăgoescu de la Ohaba de sub Piatră, Roman de la Simeria, Vasile de la Mediaş, Costică şi Ionel de la Sălaş, Valer şi Toderică de la Ruşor, Damian de la Orăştie, şi mulţi alţii.
Fratele Roman de la Simeria era chiar la uşă când au ajuns ei la biserică. S-a mirat văzându-i venind aşa târziu, doi oameni în puterea vârstei, înalţi, necunoscuţi de nimeni. Au întrebat cine este cel mai mare acolo, cu cine ar putea sta de vorbă. Fratele Roman i-a îndrumat spre fratele Popa Petru care era lângă strana din dreapta.
Fratele Valer i-a povestit pe scurt fratelui Petru ce s-a petrecut cu el în ultima săptămână. Ce fel de om era şi cum l-a mustrat îngerul Domnului trei nopţi la rând, iar în final l-a trimis să se pocăiască la Oastea Domnului. Nu a fost nevoie de multe cuvinte. Tot ce spunea fratele Valer era numai esenţă, numai cuvânt.
Spusele lui l-au impresionat adânc pe fratele Petru. Era un om citit, era demult printre fraţi, avea 38 de ani, dar aşa ceva nu mai auzise niciodată. I-au povestit alţi fraţi vise, cu îngeri, cu glasuri care i-au călăuzit ori i-au oprit să facă ceva. Dar aşa ceva, de la un om, în toată firea, nu putea fi decât adevărul adevărat. Ceva atât de răscolitor şi de măreţ nu mai auzise de la nimeni. Mai ales faptul că îngerul Domnului l-a trimis să se pocăiască la Oastea Domnului, l-a copleşit pe fratele Petru.
Lacrimile fratelui Valer însoţeau cuvintele, glasul său trăda emoţia, pentru prima dată avea în faţa lui un ostaş din aceia la care l-a trimis îngerul.
Fratele Petru s-a ridicat în picioare şi, în loc să anunţe încheierea adunării, a cerut fraţilor să mai aibă răbdare, adunarea va mai continua puţin, deoarece a sosit cineva de la Ciula Mare, căruia i-a vorbit un glas îngeresc mai multe nopţi la rând şi l-a trimis în final să-i caute pe fraţii ostaşi şi să se pocăiască la Oastea Domnului.
Deodată s-a făcut în biserică o linişte mare. Ceva ca un fior a străbătut toate inimile. A încetat orice foire, orice mişcare. Nimeni nu se mai grăbea să plece. Orice altceva devenise mai puţin important. A încetat orice gângurit de copil, orice şoaptă de mamă. Când a mai spus fratele Petru şi că acel om este aici şi vrea să vorbească, ochii şi urechile tuturor şi-au încordat atenţia.
A venit în faţă un om înalt, în puterea vârstei, îmbrăcat în portul popular local, cu faţa suptă, cu ochii înlăcrimaţi. Când a început el să vorbească şi să povestească, s-a produs în biserică ceva ca un vuiet, ca o spaimă, ca un extaz. Ceva ce amintea de Cincizecimea biblică, atunci când S-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli. Parcă Duhul lui Dumnezeu era la fel de prezent şi acum, şi erau cu toţii copleşiţi ca de o văpaie. Lacrimile fratelui Valer curgeau şiroaie, iar vorbele lui erau simple, clare şi atât de convingătoare! Exprimau o adâncă sinceritate şi o deplină curăţie de cuget. Nimeni din biserică nu mai auzise aşa ceva, nimeni nu mai văzuse şi nu mai auzise un om căruia să-i fi vorbit un glas îngeresc.
Fiorul acestei mărturisiri i-a cuprins tot mai puternic pe toţi fraţii. Simţeau că participă la ceva rar de tot, unic pentru ei, că a fost un har să se afle acum aici. Simţeau că Dumnezeu îi iubeşte, că iubeşte Oastea Domnului şi de aceea l-a trimis pe fratele Valer aici. Şi erau mândri şi bucuroşi că sunt şi ei ostaşi, că Dumnezeu i-a chemat şi pe ei în Lucrarea dragostei Lui.
Parcă nu-l mai ascultau şi nu-l mai auzeau pe fratele Valer. Parcă ascultau şi auzeau chiar îngerul care l-a trimis. Nu-l mai priveau pe fratele Valer, nici nu-l mai vedeau de lacrimi. Printre lacrimile multe parcă întrezăreau îngerul, şi glasul lui le vorbea lor. Atmosfera, starea în biserică era ceva fără precedent.
Nimeni nu mai ştie cât a durat mărturisirea. Timpul s-a oprit în loc. Toţi ar fi dorit ca starea aceasta de har să nu se mai sfârșească. Nu s-a mai cântat nici o cântare după ce s-a oprit fratele Valer. Nu se putea cânta nimic. Doar rugăciunea dacă mai putea ceva. Au îngenuncheat cu toţii şi s-a rugat fratele Popa Petru. Era cutremurat şi el, impresionat la culme, totuşi realist oarecum, Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru cercetarea pe care a făcut-o poporului Său şi se ruga pentru ce avea să urmeze de aici încolo. Se ruga ca lucrarea aceasta cu fratele Valer să aibă răsunet ca să-i aducă şi pe alţii la mântuire. Era poate singurul din biserică în acea clipă care se gândea la viitor. Singurul care înţelegea că fără o întocmire a vieţuirii potrivită cu taina chemării, minunea cu fratele Valer nu va fi suficientă pentru a atinge scopul în care a fost trimisă.
Au ieşit fraţii din biserică în curtea bisericii. Era primăvară, era cald, era sfârșitul lunii mai. Nimeni nu se grăbea să plece. În jurul fratelui Valer s-au făcut mai multe cercuri concentrice, iar el a trebuit să povestească iar ce i s-a întâmplat. A povestit puţin mai pe larg ce fel de om a fost şi cum Dumnezeu l-a cercetat. A întrebat unde va fi adunarea duminica următoare, căci dorea să vină iar. Apoi a plecat.
Dar fraţii încă nu plecau din cimitir. Se formaseră grupuri, grupuri şi cu toţii discutau unul şi acelaşi lucru: minunea de la Ciula Mare. Nu se puteau desprinde din acest loc, parcă nu voiau să coboare încă de pe Tabor.
Ioan Beg, Valer Mîndroni - Un bun ostaș al lui Hristos
