Scrisoarea fratelui Arcadie către fratele Traian

Preaiubit și scump frate Traian,

1 Timotei 4, 9-10

Slavă veșnică Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

El s-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre ca să ne smulgă din acest veac rău după voia Dumnezeului nostru și Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor, amin. (Galateni 1, 4-5)

Iubite frate Traian, aș fi vrut să vin la frăția ta, dar pentru că posibilitățile mele de a mă deplasa sunt așa de reduse, vă scriu această scrisoare. Vă scriu să vă bucurați. Bucuria aceasta vine din cuvântul hotărât spus atunci la Corocăiești.

Vă aduceți aminte de seara aceea. Ce tristă era starea adunărilor de la Bosanci, Cașvana, Rădăuți.

Acum pot să vă anunț că la Bosanci lucrurile s-au limpezit. Frații sunt împreună. Este o singură adunare, la care iau parte toți. Filip de la Cașvana, după cum aud, nu mai ia cuvântul în adunare. La Rădăuți a mers mai greu. Dar, slavă Domnului, acum și aici s-au limpezit lucrurile. La sfârșitul lui noiembrie s-au iertat toți și acum merg împreună. De Sfântul Nicolae, în 4 și apoi în 6 decembrie, a fost acolo o frumoasă adunare. Frumoasă prin dragostea și pacea din adunare și prin marele număr de frați și surori. Dacă s-ar fi procedat mai demult așa, poate că s-ar fi limpezit lucrurile mai demult.

Mare lucru este hotărârea. Când în fața unei adunări sau a unor suflete tulburate li se pune înainte: ori revin la dragostea și unirea dintâi, ori vor fi spuși la toată țara – ei nu mai au ce face. Ei sunt nevoiți la rândul lor să se hotărască. Mulțumesc Domnului că în județul nostru toți au luat hotărârea cea bună.

Mi-aduc aminte de o altă lucrare de limpezire și hotărâre. După venirea de la închisoare s-a procedat cu toată hotărârea după cuvântul stabilit acolo. Mulți n-au înțeles de la început și au pornit să cârtească, dar până la urmă tot s-a sfârșit cu bine. Nu s-au mai cântat cântări străine în Lucrare, frații nu s-au mai dus la alte adunări creștine, iar în adunările noastre nu au mai fost învățături străine de Lucrare.

În felul acesta Oastea a propășit. Mai târziu, când au venit încercările acelea cu amenzile, nimeni nu a trecut la alte grupări creștine căutându-și scăpare. Au rămas statornici.

Ce adunări binecuvântate am avut apoi și avem și acum. Chiar situațiile de la Bosanci, Corocăiești sau Rădăuți nu au fost din cauza învățăturii, altele au fost motivele.

Dar să revenim acum la niște lucruri asupra cărora eu nu prea sunt în cunoștință de cauză. Din ce am auzit, doar puține am putut verifica. Iată despre ce este vorba:

Se spune despre unii frați din Cluj că au legături cu credincioșii din alte grupări creștine din altă țară.

Că au inițiat niște cursuri în care sunt pregătiți predicatori misionari universali.

Că la terminarea cursurilor primesc o diplomă de predicator misionar.

Se spune că de la Cluj pornind, aceste cursuri au loc, sub formă de cercuri, și în alte localități din țară. Chiar la Suceava este un astfel de cerc și vin acolo frații de la Cluj pentru a ține cursuri.

Sâmbătă, 3 decembrie 1988, seara, a fost la Suceava Aurel Bocăneală din Cluj.

Acei ce urmează aceste cursuri tăgăduiesc, spun ca nu este adevărat, dar mi-au spus niște frați că dimpotrivă, este adevărat și mi-au spus și numele cursanților. Toți sunt tineri.

Personal nu cunosc situația de la Cluj și din alte localități din țară. Chiar și pe Valea Trotușului este un asemenea cerc.

Dar ce provoacă teamă este nu numai situația aceasta, dacă este adevărat, ci și zvonurile care se răspândesc tot mai mult prin țară că frăția ta ai cunoștință de lucrurile acestea și că le sprijinești. Se aduc frăției tale acuze că ar fi vorba de unele avantaje materiale.

Eu nu cred și resping cu hotărâre și indignare aceste acuzații care vi se aduc. Eu vă cunosc personal. Cunosc pe omul Traian Dorz, pe fratele Traian Dorz, și pe Traian Dorz – trimisul Domnului.

În tot ce-ați scris, atât părintele Iosif cât și frăția ta eu nu văd că am fi îndreptați spre stânga, dar nici spre dreapta. Ci calea de mijloc – Iisus cel Răstignit. Aşa ni s-a spus de la început, așa am primit și așa mărturisim. Singura noastră scăpare e Domnul Iisus. Noi, ca indivizi, sau Oastea ca Lucrare, trăim prin Domnul Iisus. Trăim şi biruim. Chiar și când întunericul e mai gros, când împotrivirea e mai mare, când vrăşmaşii par mai tari, – El poate să ne ducă la izbăvire.

Mi-aduc aminte de ziua de 18 noiembrie 1959. Se terminase procesul, totul era parcă întuneric. O lespede grea parcă a fost pusă pe nădejdile noastre. Urma să ne scoată din sala tribunalului. Atunci ați spus un cuvânt. Şi iată-l: „Dar a treia zi a înviat!”. Într-adevăr, am înviat din mormântul unde am fost puşi, nu numai noi, ci întreaga Lucrare a primit o nouă și mare revărsare de har.

Mulţi din cei ce au suferit atunci, astăzi nu mai sunt. Dar Oastea Domnului trăieşte şi biruieşte, cum a spus părintele Iosif.

Spre stânga nu-i scăpare, Oastea nu poate fi asimilată. Oastea Domnului este acum o „personalitate”, ea are identitatea ei.

Spre dreapta, la fel, nu-i scăpare. Ei vor să ne încadreze în comunul vieții, să ne pierdem apoi în marea mulțime ca după aceea să se termine cu Oastea. Nădejdile noastre de astă vară ne-au înşelat (cel puțin pentru vremea de acum). S-au spulberat prea repede. După cum de mare ne-a fost bucuria, tot aşa de mare ne-a fost și decepţia.

Noi am ştiut de la început cum va fi viitorul, dar dragostea trage mereu nădejde. Şi e bine aşa.

Unii zic că nu trebuiau făcute demersuri dar eu spun că a fost bine aşa. Dacă nu ne-am iubi Biserica și neamul, i-am lăsa aşa, dar dragostea încearcă mereu, mereu bate la ușa de unde a fost mereu respinsă.

De sărbătorile Paştelui, ultimul pe care Domnul Iisus l-a prăznuit după Lege, au venit nişte greci care voiau să-L vadă pe Iisus. Se spune că ei ar fi vrut să-i propună Domnului să meargă la ei în Grecia.

Domnul nu mai avea înaintea Sa decât câteva zile şi apoi urma răstignirea şi moartea Sa. Ce uşă se deschidea pentru El! Putea pleca cu ucenici cu tot. Sau îşi alegea alții dintre greci. Omeneşte vorbind, avea scuză. Poporul evreu, la care a fost trimis, nu L-a primit. Putea să înceapă lucrarea Sa printre greci și de acolo să trimită ucenicii Săi la poporul evreu.

Dar El n-a făcut aşa. A fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel. Nu contează că ei nu l-au primit. El a rămas credincios chemării Sale. De acolo El trebuia să se întoarcă la Tatăl.

Tot așa și proorocii Domnului din Vechiul Testament. Unde au fost trimişi, de acolo s-au înapoiat la Cel ce-i trimisese. (Mai marii de atunci au încercat să scape repede de ei.)

Aşa au înțeles trimişii Domnului. Așa a înțeles părintele Iosif. El a avut aceeași soartă ca toți trimişii Domnului, trimişi la vreme de răscruce. Părintele putea pleca din Biserică, avea motive bine întemeiate. Ce legătură putea să mai aibă cu Biserica, din moment ce el a fost caterisit?

Dar el a rămas credincios chemării Domnului la slujba de profet al neamului său. Oamenii i-au nesocotit ungerea cu care ei l-au uns. Dar ungerea din partea Domnului, a Marelui Preot Iisus, i-a rămas. Și El a rămas credincios acestei ungeri.

Ce har mare a fost statornicia Domnului şi apoi moartea Lui! Lumea întreagă poate să se mântuiască prin Jertfa Sa. Ce mare har e statornicia şi jertfa părintelui Iosif! Nu numai pentru poporul nostru ci pentru multe popoare. Pot fi socotit naiv, dar cred lucrul acesta. Și nu numai că îl cred, dar mă și bucur în nădejdea aceasta.

Acum, când în Răsărit se conturează tot mai clar zorile unor zile în care Evanghelia va fi propovăduită liber, să nu uităm că Oastea Domnului este adusă în Biserica Ortodoxă nu numai pentru Biserica Ortodoxă Română, ci pentru toate bisericile ortodoxe de orice neam. Nu-i de mirare atunci că diavolul, care este vrășmaşul mântuirii oamenilor, caută să împiedice acest lucru.

Ori abătându-ne spre stânga spre a ne putea căuta scăpare, putem împiedica mântuirea neamului nostru și a altor neamuri. Oastea Domnului nu are alt drum decât drumul crucii.

Să mergem pe el fără să ne abatem la dreapta ori la stânga. Suntem privelişte pentru îngeri, pentru lume, pentru oameni.

De paşii pe care îi facem acum depinde apoi lumina sau întunericul. Dacă trebuie să suferim să suferim. Să murim dacă va trebui: jertfa vieții noastre nu va rămâne zadarnică.

Îmi aduc aminte de jertfa adusă în acei puțini ani 1959-1964. Се întuneric era atunci, dar ce lumină purtam noi în suflete, acolo, prin stările acelea. Atunci au izvorât acele cuvinte de foc care rămân ca un testament și cale de urmat pentru generațiile viitoare: „O, noi ne-am bizuit pe Domnul”! Ce mari biruințe a adus El pentru Lucrare.

Au trecut de atunci 24 de ani în care Lucrarea Domnului a propășit. Ce mulțime de suflete au venit la Domnul! Ce generație de tineri este acum în Lucrare!

Ce a câştigat preotul Tudor Popescu că a plecat din Biserică, căutând să scape de cruce, căutând linişte şi libertate? El a ajuns cineva! Ucenicii lui îi spuneau: Domnul Tudor.

Se mai pot ei întoarce la chemarea care le-a fost dată la început? Greu de spus. Sf. Pavel scria corintenilor: „Căci în El ați fost îmbogățiți în toate privinţele cu orice fel de vorbire și cu orice cunoştinţe, în felul acesta mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru aşa că nu duceți lipsă de nici un fel de dar în așteptarea arătării Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Corinteni 1, 5-7). Ce n-am primit noi la Oastea Domnului, sau ce am mai avea lipsă? Avem și făgăduința de la versetul 8: „El vă va întări până la sfârșit”.

Să lăsăm cântările, poeziile și literatura de la Oaste să-şi facă lucrarea lor în sufletul şi în viața tuturor celor ce cheamă în vreun fel Numele Domnului, fără să primim literatura altora. Literatura de la Oastea Domnului face bine oricărui suflet prin lumina şi curăția ei, pe când literatura altor grupări creștine e bună pentru ei, pentru grupul lor, dar nu şi pentru alții. Oastea Domnului Îl aduce pe Iisus cel Răstignit de care au nevoie toți, pe când literatura lor aduce altora tulburări, certuri, dezbinări.

Iubite frate Traian, să nu crezi că scriindu-ți așa vreau să-ți aduc aminte aceste lucruri. Frăția ta le cunoști și le trăiești din plin. Cuvântul frăției tale a fost Cuvântul Domnului. El a fost pentru noi un far să vedem în perspectivă, el a fost lumină prin stări de bucurie cât și prin alte stări. În această lumină ți-am văzut paşii mergând pe urmele părintelui Iosif şi ale celorlalți părinți. Aştept un cuvânt din partea frăției tale faţă de cele ce am auzit şi despre care ți-am scris, pentru a putea liniști pe aceia a căror nelinişte crește mereu și care ar putea de la vorbe să treacă la fapte și atunci ar fi mai rău. Şi acum la încheiere, de sărbătorile Naşterii Domnului, care este și ziua de naştere a frăţiei tale, îți doresc din toată inima împlinirea dorinţelor şi să vezi personal marea Biruință a Domnului în zilele viitoare.

Te îmbrăţişez și te sărut în Domnul. Slăvit să fie Domnul Iisus Hristos!

Fr. Arcadie

Volovăţ, la 14 decembrie 1988

Ioan Beg, Traian Dorz, la capăt de călătorie, pag. 80