Sâmbătă seara, 5 martie 1960, pe când era fratele Ilie Marini lângă el şi părea că doarme, l-a auzit totuşi spunând ceva. Fiindcă nu a înţeles ce a zis, fratele Ilie l-a întrebat dacă doreşte să-l ajute în vreun fel. Dar fratele Valer nu i-a răspuns lui, ci a răspuns altceva, care nu avea nici o legătură cu ce-l întrebase el. Însă fratele Ilie nu a plecat de lângă patul lui, ci le-a făcut semn şi celorlalţi fraţi să se apropie. Au venit şi ei în linişte, a venit şi părintele şi, stând cu toţii în jurul lui, îl auzeau cum vorbeşte cu cineva, cum răspundea scurt: Da. Am înţeles. Bine. Mulţumesc.
Şi-au dat seama că ceva se întâmplă şi, după o vreme, unul dintre ei l-a întrebat: Cu cine vorbeşti? Fratele Valer le-a răspuns: Cu îngerul Domnului. A venit să-mi spună să mă pregătesc, că voi pleca. Mi-a spus că suferinţa e aproape de sfârşit.
S-au înspăimântat cu toţii. Aşadar, îngerul Domnului a venit iarăşi. Nu l-a uitat pe fratele Valer. După atâția ani şi după atâtea evenimente a apărut din nou. Ori sigur că a fost pe aproape tot timpul.
Aşadar au fost cu toţii martori, dar, ca şi prima dată, numai fratele Valer a auzit glasul îngerului. După şapte ani, acelaşi glas, acelaşi înger, dar câtă deosebire între starea de acum şi cea de atunci! Atunci era în cuibul cald al casei şi al familiei, acum între aceşti pereţi străini şi reci. Însă atunci îngerul venise să-l cheme la pocăinţă, iar acum venise să-i spună că i-a pregătit cununa.
Ziua următoare era duminică. De dimineaţă nu a mâncat nimic. A făcut doar plimbarea prin celulă, cu părintele. Iar după aceea părintele l-a mărturisit şi l-a împărtăşit. Ziua a stat mai mult în pat. La prânz a mâncat puţin, însă mâncarea de seară a dat-o altora. De asemeni, hainele şi alte lucruri din bagajul său le-a împărţit la fraţi.
Luni dimineaţa, 7 martie 1960, ca şi seara, nu a mâncat nimic. A făcut totuşi plimbarea de dimineaţă, dar mai scurtă ca în alte zile, căci a simţit că nu-l mai ţin picioarele. Părintele şi fratele Dumitru l-au ajutat să se aşeze pe lada pentru gunoi, de sub patul lui, pe culoarul dintre paturi. Îl priveau atenţi, sperând să-şi revină, să prindă iarăşi viaţă. Însă dimpotrivă, era tot mai slab, nu-şi mai putea ţine capul sus. Atunci l-au luat şi l-au întins pe pat.
Au început să se roage în linişte, părintele a început să cânte în şoaptă rugăciunile pe care le credea potrivite. Câteva respiraţii mai sacadate, tot mai rare… şi apoi linişte. Trecuse în veşnicie, pentru el sosise Eliberarea.
Fraţii l-au mai ţinut o vreme pe fratele Valer pe pat, fără să anunţe conducerea penitenciarului. Nu ştiau exact ce se întâmplă cu cei ce mor în închisoare, dar se îndoiau că vor fi redaţi familiilor pentru a fi înmormântați. Aşadar, pe cât se putea, întârziau să se despartă de el. Stăteau în jurul patului rugându-se, plângând, priveghindu-l.
Părintele era afectat peste măsură. Pierdea un aşa bun prieten. Cu puţini oameni în viaţa lui de preot a mai avut o aşa părtăşie. Nici nu bănuise că ar putea afla printre deţinuţi un om atât de credincios, de serios, şi care să fi fost chemat la pocăinţă într-un fel atât de neobişnuit. Iar acum era nevoit să se despartă de el. Printre lacrimi şi copleşit de durere, părintele, ajutat de fraţi, a oficiat un scurt prohod. Şi-au luat rămas cu toţii de la fratele Valer, dându-i fiecare sărutarea cea de pe urmă.
Apoi au anunţat gardianul.
Ioan Beg, Un bun ostaș al lui Hristos. Fratele Valer Mîndroni de la Ciula
