Sora Lucreția Moraru s-a născut în anul 1896, în comuna Laz din județul Alba. În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Cuvântul Domnului începuse să se vestească și pe acolo cu mare putere, prin fratele învățător Ioan Marini și prin fratele său Ilie Marini. Despre acești doi frați de la care ea a primit Cuvântul Domnului, sora Lucreția totdeauna vorbea cu toată evlavia și respectul datorat celor ce ne fac cel mai mare bine.
Ea n-a avut copii trupești, dar viața ei plină de dragoste pentru Domnul și de milă față de aproapele a făcut-o să aibă un nespus de mare număr de fii și fiice duhovnicești…
Părinții ei trupești au fost oameni bine înstăriți pământește. La căsătoria ei cu Eftimie Moraru, care, la fel, era dintr-o familie înstărită – ea a avut o casă îmbelșugată pe care priceperea și hărnicia ei au făcut-o totdeauna un loc de mângâiere, de adăpost și de hrană pentru foarte mulți.
Soțul ei, Eftimie, deși n-a fost el însuși un ostaș al Domnului, totuși a înțeles-o și a ajutat-o foarte mult. de câte ori veneau frații în casa lor, el îi primea cu bunăvoință și prietenie. Niciodată nu s-a arătat nemulțumit sau împotrivitor. Viața și purtarea pline de înțelepciune, de hărnicie și cumpătare ale surorii Lucreția l-au făcut s-o admire totdeauna, s-o prețuiască foarte mult și s-o asculte cu respect în toate lucrurile. Ea a știut în toate privințele să facă față la toate cu vrednicie, cu pricepere, cu dragoste, în așa fel, încât nimeni nu o putea învinui de nimic. Nici chiar frații ei de trup, care erau niște oameni foarte mândri și pretențioși din pricina situației lor materiale și intelectuale, n-au putut-o convinge să se lepede de frați și să se lase de Oaste din pricină că frații erau săraci și nepregătiți lumește.
A rămas văduvă din 1945… Și în acești aproape patruzeci de ani de văduvie, ea nu numai că și-a dus crucea văduviei în toată răbdarea și vrednicia, dar, deși a rămas singură cu gospodăria, casa ei n-a fost lipsită niciodată de nimic, și nici nu s-a schimbat pentru nimeni care avea nevoie de un ajutor de acolo. Ba, dimpotrivă, în anii grei care au urmat îndată după război, apoi în anii secetei din 1946-1948, în casa ei și la masa ei s-au adăpostit și s-au săturat sute și sute de săraci, de orfani și de lipsiți. Și tot așa, de atunci și până în cel din urmă an al vieții ei, sora Lucreția a fost mama și sora tuturor… roaba și slujitoarea Domnului pentru toți nevoiașii Lui care căutau casa și masa ei.
N-a avut nici un copil trupesc, dar a avut zeci de copii duhovnicești. N-a avut nici o fată născută trupește de ea, dar a avut zeci de fete sărace pe care le-a crescut, iar apoi le-a făcut cu mâinile ei zestre și le-a căsătorit, ajutându-le să-și întemeieze case frumoase și să-și crească fii vrednici.
Aproape că nu este nici un colț de țară în care să nu fie cineva care să mărturisească cu evlavie și respect cea mai frumoasă recunoștință pentru un ajutor sau un bine pe care i l-a făcut acest suflet de mare bunăvoință, de strălucită înțelepciune și de caldă înțelegere pentru toți cei ce s-au apropiat de ea.
Avea o voce atât de frumoasă și cânta atât de îngerește, încât înfiora sufletul și îți umplea totdeauna ochii de lacrimi.
Cu ocazia marilor adunări de la Săsciori sau de la Laz, casa ei era locul de odihnă și masa ei era locul de hrană pentru toată mulțimea fraților veniți din depărtări. Aici au avut loc multe sfatuiri frățești și au fost găzduiți mulți frați aleși din țară, zile și săptămâni la rand. Aici am venit mulți și de multe ori să ne petrecem zilele de odihnă ori să ne găsim liniștea pentru inspirație și scris. În casa ei ne-au crescut copiii năpăstuiți, au fost îmbrăcați, hrăniți și mângâiați atât ei, cât și noi, ani de zile. Cât de multă recunoștință îi datorăm toți cei ce am fost ajutați de ea! Din tot sufletul ne rugăm și ne vom ruga Bunului și Bogatului nostru Dumnezeu pentru veșnica ei răsplătire și mângâiere în urma tuturor acestora.
Desigur a avut de îndurat și ea nespus de multe suferințe și necazuri pentru tot binele pe care l-a făcut și pentru toată partea pe care o lua la lupta și munca Oastei Domnului. Împreună cu fratele Ilie Marini și cu alți frați și surori din Săsciori și din Laz, au fost dați, în timpul războiului, în Judecata Curții Marțiale din Sibiu. Au avut un proces greu și au avut de suportat destul de mari greutăți din aceasta. Amenzile care a trebuit plătite le-a achitat aproape în întregime ea pentru toți, fiindcă ceilalți frați și surori care fuseseră judecați erau lipsiți materialicește.
Nici purtarea urâtă și nerecunoscătoare pe care au avut-o față de ea unii dintre cei pe care i-a ajutat ea în cele mai mari lipsuri – și mai ales unul pe care l-a ajutat cel mai mult și cel mai greu și care i-a produs cele mai mari necazuri și dureri – nici chiar răutatea acestora nu i-a schimbat sufletul ei. După toate aceste răni și nedreptăți îndurate, ea a rămas mai departe tot bună, tot darnică, tot binevoitoare față de toți.
A trecut la Domnul în noiembrie 1982, dar până la vârsta acesta înaintată, la 86 de ani, Dumnezeu i-a păstrat întreaga luciditate și înțelepciune a minții ei. Cu o memorie clară și cu o judecată limpede, a văzut și a rezolvat totul, atât trupește, cât și sufletește. Chiar și celor mai aleși dintre frați, ea le-a fost în vremea din urmă un mare ajutor în orientarea duhovnicească și în găsirea celor mai bune căi de urmat în lucrul Domnului.
Acum când consemnăm aceste rânduri, să ne gândim la tot ce a însemnat sora Lucreția și casa ei de-a lungul a cinzeci de ani din viața Oastei Domnului și a unora dintre cei mai însemnați lucrători ai ei. Rămânem uimiți de plinătatea rodului ei și de însemnătatea ajutorului pe care l-a dat ea în desfășurarea frumoasă, dar dramatică a tuturor acestor ani. Făra casa și sprijinul ei, multe dintre lucrările bune care de acolo au pornit n-ar fi avut loc. Și mulți dintre cei care de acolo au fost ajutați s-ar fi risipit necunoscuți… O, dacă toți cei care au ajuns ceva numai datorită ei, și-ar aminti asta mai des și mai frumos!
A fost petrecută, atât la priveghere, cât și la înmormântare, de frații și de îngerii Domnului Iisus cu cântări, cu lacrimi și cu dragoste. Trupul ei odihnește în cimitirul din Laz, dar sufletul ei este în ceata fericiților din ceruri, unde cântă acum cu un glas nespus mai frumos de cum era neîntrecutul ei glas cu care cânta cândva atât de minunat, mai ales cele trei cântări alese:Porumbel din stejarii îndepărtați, Am trecut din cel de urmă vârf ce ne desparte, și Patrie-a Iubirii…
Fie Acolo, în Patria Cerească, cununa și răsplata ei dintre cele mai strălucite. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi
