Nu trebuie să supunem poruncile lui Dumnezeu cercetării, ci să le primim prin credință!
Când Dumnezeu porunceşte ceva, nu trebuie să supunem porunca cercetării, ci s-o acceptăm prin credinţă, pentru că este trăsătura obrăzniciei şi a sufletului aflat în primejdie, să se uimească de pricini şi de cuvintele care-i sunt date, şi de împrejurările în care primeşte poruncile dumnezeieşti. Şi vă voi dovedi aceasta din dumnezeieştile Scripturi!
Era un bărbat mare şi minunat, cinstit de Dumnezeu cu vrednicia preoţiei şi cu lucrarea îngrijirii duhovniceşti a întregului popor israelit, care se numea Zaharia. Deci acest Zaharia, când a intrat odată în Sfânta Sfintelor, în locul de nepătruns pentru ceilalţi, pe care doar lui îi era îngăduit să-l privească (îşi dădea seama cât de mare îndrăzneală primise, încât să reprezinte întregul popor, ca mijlocitor între popor şi Dumnezeu, să înalţe în numele poporului rugăciuni către Dumnezeu, ca să-L arate milostiv faţă de robii Săi), a văzut îngerul stând acolo înăuntru şi fiindcă priveliştea lui l-a umplut de uimire, cel fără de trup i-a zis: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi îi vei pune numele Ioan” (Luca 1, 13).
Ce legătură are însă aceasta cu lucrarea lui? El se ruga lui Dumnezeu pentru păcatele poporului, cerea iertare pentru cei robi împreună cu el, şi îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zaharia”. Şi de ce, ca mărturie a adevărului cuvintelor lui, îngerul îi vorbeşte despre evenimentul care se va întâmpla peste o anumită perioadă de timp, anume că va dobândi un fiu, pe Ioan? Totul are mare legătură! Deoarece atunci se ruga lui Dumnezeu pentru păcatele poporului, urmând ca mai târziu să dobândească un fiu, care va mărturisi: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29); de aceea în chip minunat îngerul îi spune: „Şi vei naşte fiu”.
Deci ce a făcut acela? Tocmai aceasta este pricina temei despre care v-am vorbit la început, anume că cercetarea cu curiozitate a modurilor în care se arată voia dumnezeiască este de neiertat, şi că hotărârile lui Dumnezeu trebuie să fie primite prin credinţă. Zaharia s-a uitat la vârsta lui, la pletele lui albe, la trupul lui istovit, de asemenea a cugetat la stârpiciunea femeii lui şi a fost stăpânit de îndoială. De asemenea, a căutat să afle cum era cu putinţă să se întâmple cele spuse de înger şi a întrebat: „După ce voi cunoaşte acestea?” (Luca 1, 18). Cum este cu putinţă, zice, să se întâmple ce mi-ai spus? Eu am albit şi am îmbătrânit, şi soţia mea este trecută în vârstă şi stearpă! Prin urmare, vârsta ei este nepotrivită şi starea firii ei nu-i îngăduie naşterea de fii. Prin ce raţiune poate să se împlinească făgăduinţa aceasta, de vreme ce eu, semănătorul, sunt neputincios şi femeia mea, pământul, este neroditoare? Deci, multora ni se pare că Zaharia este vrednic de iertare, fiind îndreptăţit să ceară o explicaţie la cuvintele îngerului? Este foarte îndreptăţită părerea din punct de vedere raţional, însă Dumnezeu nu l-a socotit vrednic de iertare. Pentru că atunci când Dumnezeu ne încredinţează de ceva, nu trebuie să supunem lucrarea Lui cercetării raţiunii, nici să căutăm cauza lucrurilor, nici să punem înainte neputinţa firii de a asculta porunca, sau altceva asemănător, fiindcă puterea hotărârii dumnezeieşti este mai înaltă decât toate acestea, şi nicio piedică nu poate s-o zădărnicească. Deci ce faci, omule? Dumnezeu îţi făgăduieşte naştere la bătrâneţe? Oare bătrâneţile sunt mai tari decât făgăduinţa lui Dumnezeu? Oare firea este mai puternică decât Creatorul ei? Nu ştii că toate cuvintele Lui se prefac în fapte minunate? Cuvântul Lui a aşezat cerul, cuvântul Lui a plăsmuit zidirea, Cuvântul Lui i-a creat pe îngeri, şi tu te îndoieşti de o naştere? De aceea îngerul s-a mâniat şi n-a ţinut seama nici de preoţia lui, ci mai mult, din pricina acesteia l-a pedepsit mai greu! Fiindcă cel care a fost cinstit cu vrednicia cea mai mare trebuie să aibă credinţa mai adâncă. Și care este modul pedepsirii: „Iată, vei fi mut, şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea”. Limba lui, zice, care a slujit prin cuvânt necredinţa lui, va primi şi pedeapsa pentru necredinţă: „Iată, vei fi mut, şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea” (Luca 1, 20). Cugetă la iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Nu mă crezi, zice? Deci primeşte pedeapsa, şi când îţi voi dovedi cuvintele prin fapte, atunci se va risipi mânia Mea! Când vei înţelege că ai fost pedepsit cu dreptate, atunci vei scăpa de pedeapsă!
Să audă oamenii, cum Se mânie Dumnezeu când este cercetat cu necredinţă! Dacă acel preot Zaharia a fost pedepsit pentru că n-a crezut făgăduinţei despre naşterea unui om muritor, tu care te uimeşti de Naşterea dumnezeiască negrăită, cum vei scăpa de pedeapsă, spune-mi? Acela n-a grăit părere potrivnică, ci doar a vrut să afle, însă n-a fost iertat, însă tu, care crezi că le cunoşti pe toate cele care sunt nevăzute şi necuprinse, cum vei avea răspuns de apărare? Ce osândire nu vei atrage asupra ta?
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. 1, ed. Egumenița, 2012