Cuvânt la Sfânta Treime (II) – Sf. Ioan Gură de Aur

Nicodim era unul dintre cei mai mari și foarte aplecat către Domnul, și totuși s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: “Cine nu se naște a doua oară din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), și de asemenea, cugeta omenește, întrebând: “Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 2, 4). Și ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: “Dacă am spus cele pământești și nu credeți, cum veți crede de vă voi spune cele cerești?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbește totdeauna despre nașterea Sa cea înaltă și veșnică. De asemenea, tot în timpul vieții Sale, când a făcut mii de minuni și a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: “Veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și… venind pe nori” (Matei 26, 64), către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta și dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau și se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor și mic, îi vedeți alergând la El și primind învățătura Lui. Cei care mai înainte Îl părăsiseră, iarăși au venit când El a zis: “Eu de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învățat Tatăl, așa grăiesc” (Ioan 8, 28). Și evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: “Acestea grăind El, mulți au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat și în alte cazuri și de aceea Domnul grăia despre Sine când omenește, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu și se potrivesc cu obârșia Lui cea înaltă. Aceea o face El ținând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generațiile viitoare o socotință rătăcită despre vrednicia Sa. Deși El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta și se vor abate, totuși a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai ci pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire și omenește. Așadar, când Îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândești că El voiește a arăta înjosirea ființei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea și socotința ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), și nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci și pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie și a lucrat cu smerenie. Cine voiește să învețe pe alții smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul și cu fapta: “Învăța-ți de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29) și iarăși: “Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învățat să fim smeriți și să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi numărați între cei mai mici, El, Care cu cuvântul și cu fapta ne îndemna la aceasta, negreșit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă și a patra pricină, nu mai mică decât cea dintâi. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare și negrăită în care stau cele Trei Fețe una către alta, să ajungem la socotința că în Dumnezeire ar fi numai o față. Într-adevăr, Savelie și alții învățaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înțelegere a cuvintelor: “Eu și Tatăl una suntem” și “Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este fața cea dintâi și cea necunoscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că și Pavel s-a temut de aceea la cuvintele: “Toate sunt supuse Lui” (Fiului) îndată adaugă: “afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreșit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotință diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte și a ținut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De plidă, când a zis: “Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), E a zis aceasta spre a birui bănuiala lor și nicidecum nu voia să insemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: “Precum socotiți și bănuiți voi când nu primiți cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă aduce multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire și încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum și tu o pricină șa graiurile cele înalte cu care El a rostit Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălțime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine și lucruri mici, fără ca să fie neadevărat, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre sine lucruri înalte, aceea este o pretenție nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenție nedreaptă. Dacă El, deși este asemenea cu Tatăl, grăiește despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit a grăit despre Sine cu înjosire și să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luați bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte. În acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost și Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârșită a lumii s-a săvârșit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: “Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Și când Iuda a întrebat: “Eu sunt?”, El i-a zis: “Tu ai zis”. Și după ce Iuda s-a dus, Domnul a zid: “Voi toți vă veți sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: “Adevăr zic ție, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Așadar, El a prevăzut pe vânzător și fuga tuturor și moartea Sa, adăugând: “Bate-voi păstorul și se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a pus înainte cine se va lepăda de Dânsul și când, și de câte ori, toate, desăvârșit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovada îndeajuns despre prevederea Sa, a ieșit în Grădina Ghetsimani și S-a rugat.

Potrivnicii noștri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii lui dumnezeiești, dar noi o prescriem firii omenești. Judecați singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar și cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potrivește tocmai firii Sale omenești. El zice: “Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39).

Eu întreb: Cum putea să se îndoiască, de este aceasta cu putință sau nu, El, care cu puțin mai înainte spusese: “Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: “Bate-voi păstorul și se vor risipi oile”, și: “Voi toți vă veți sminti întru Mine?”. El, care zicea lui Petru: “Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acela nu putea să știe acelea? Cine ar putea afirma acestea? Aceasta o știuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, prorocii. Astfel, David zice: “Străpuns-au mâinile Mele și picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca și cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu putință a nu fi ceva din ceea ce a fost, așa este cu neputință ca aceasta să nu se întâmple.

Incă și Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: “Ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Incă și Ioan Botezătorul a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei 1, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Și el nu zice simplu mielul, ci: “Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă și un miel evreiesc și el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferințele trupești, iar Sângele acestui Miel a adus curățirea a toată lumea. Și sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Și mai departe, dacă aceea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuși și S-ar fi certat. Același, care prin cuvintele: “Dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a se feri de patimă și de moarte. Același, altădată, când Petru Îl sfătuia să se cruțe și să nu meargă la moarte, îi răspunse: “Mergi înapoua Mea, satano! Sminteală îmi ești, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numește pe apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: “Cu dor am dorit să mănânc acest Paște cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paști trebuia să urmeze Crucea. Și așa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorința Sa de a muri și a declarat că El special pentru aceasta a venit în lume. Dacă El acum totuși zice: “De este cu putință”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omenești, care pentru fireasca iubire către viață, nu voia a se despărți de viața aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: “Putere am să-mi pun sufletul și putere am ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: “Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu?”. Avea oare Fiul o voință potrivnică voinței Tatălui? El zise odată: “Eu și tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: “Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; și astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere. Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: “Dacă este cu putință” și celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Intrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca și Dânsul Tatălui, ca aici și dincolo să ne facem părtași de toate bunătățile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, care în același chip cu Tatăl și cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.

 

 

 

Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, editura Bunavestire