Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă… Tu ești cel mai frumos dintre oameni și harul este turnat pe buzele Tale. De aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie (Psalm 45, 1-2). Fratele Traian, prin nașterea și moartea sa, a împărțit anii vieții noastre de după 1989, în două părți oarecum egale. Căci s-a născut în 25 decembrie și a plecat în veșnicie în 20 iunie. Astfel, an de an, în preajma acestor date, sărbătorim poetul în diferite locuri și moduri. Cu adunări comemorative, cu slujbe de parastas, cu articole în revistă, articole ce le-am dori, pline de farmec… Acum, la a 28 a comemorare, încercăm să refacem, din imagini și emoții, ceva din chipul drag ce l-am păstrat în noi. Dar unde să aflăm pana iscusită și cuvintele măiestrite care s-ar cuveni celui pe care “l-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie,/ căci harul era turnat (si, n.n.) pe buzele sale”. Cu ce condei ar trebui să scriem, sau în ce miresme ar trebui să înmuiem pana pentru a formula expresiile pline de farmec, care l-ar putea cuprinde și defini?! Încercăm așadar, cu sfială și considerație, încă o dată, să mai conturăm o trăsătură, să mai evidențiem un detaliu conștienți de limitele noastre și de faptul că “minunat rămâne numai / țelul încă neatins.” (Traian Dorz)
Un scriitor francez, Henry Bergson (1859-1941) a spus despre genialul compozitor austriac Amadeus Mozart o vorbă plină de farmec: “Ca să poți scrie despre Mozart, ar trebui să-ți înmoi pana în culorile curcubeului.” Extraordinar!
Transferând idea în spațiul duhovnicesc al Oastei Domnului, spontan răsare întrebarea: în ce ar trebui să ne înmuiem pana pentru a scrie azi despre fratele Traian? În ce culori, în ce lumini, în ce armonii cerești?
Și negăsind răspuns, se naște o altă întrebare: în ce compoziții tainice, în ce culori măiestrite și-a înmuiat pana fratele Traian când ne-a scris nouă așa imne de iubire spre slava Domnului Hristos? În ce și-a înmuiat dumnealui pana când a scris: “Ce liniștiți sunt pașii Tăi / în mine când coboară / și pe-a iubirii mii de căi / ființa-mi înconjoară.” Sau: “Când Tu-mi călătorești pe-ntinsul / pustiu al țarinilor mele – / tot praful meu sărută urma și talpa Ta, călcând pe ele”.
În ce anume ți-ai înmuiat pana, preaiubitul nostru frate Traian, de-ai putut scrie așa cum ai scris?! În ce compoziții de lumini, de emoții, de ecouri. Ori poate în lacrimile multe plânse după gratii, sau în lumina tremurândă, furișată printre scândurile barăcii? Nu, căci ar fi doar tristețe și durere în versurile frăției tale.
Dar în ce? În trilul ciocârliei și în psalmodia privighetorii din lunca Beiușului? Sau în zumzetul de albine din pomii înfloriți și în susurul blând al izvorului din Valea Stânii?
Nu-i nici asta, ai fi doar pitoresc și muzical, ar fi mai mult sunet decât logos în versurile frăției tale.
Atunci în ce? În liniștea și-n singurătatea rugăciunii, în pacea contemplării zărilor lucinde, în semeția munților cu vârf de nea, în taina nopților cu stele, în farmecul poienii cu narcise și a crinilor curați din văi, în dangătul de clopot al bisericii din deal și în sunetul de toacă ce cheamă la vecernie mănăstirea?!
Și tot nu-i de-ajuns. Ar mai trebui ceva din aurora dimineților cu rouă, din șoapta adierii printre spice, din parfumul florilor de tei și al cântului de greier… ceva din taina vinului din potir și a amforei cu undelemn sfințit, ceva din solemnitatea liturgică a unei catedrale și din tradiția curată a marilor sărbători.
Dar nu-i nici asta totul, ar fi doar farmec și cucernicie în poeziile dorziene. Mai există ceva profund în nectarul versurilor nemuritoare! Ți-ai înmuiat pana în focul înfrânării și al răbdării, practicate și cînd nu ți s-au impus, în multitudinea emoțiilor creștine și în spiritul religios al neamului ce-i aparții, în puritatea divină a creștinismului dintâi și în limbile de foc de la Rusalii, în sângele și apa din coasta Mântuitorului și în durerile trădărilor din săptămânile, lunile și anii patimilor tale. În slava împărtășirii tainelor nemaigrăite și în nectarul sfânt dat harfei tale de bunul nostru Dumnezeu.
Iar dacă de acestea toate te-ai apropiat frăția ta, dragă frate Traian, oare pentru noi ce a mai rămas? Noi oare mai avem ceva de zis? A rămas bucuria revărsării, din propriul suflet, a cunoașterii Domnului Hristos așa cum ni L-ai vestit și zugrăvit frăția ta, ne-a rămas natura întreagă ce ai pus-o să cânte slăvind pe Dumnezeu, ne-a rămas o evanghelie a dragostei cu urmele de rane preschimbate în nimb și cu sunetul de ciocan și cuie devenit cântare…
Pentru noi ai pus cerul înstelat și munții falnici să Mărturisească Mâna și Înțelepciunea care i-a zidit, ai pus codri-ntinși să vuiască a cântare, ai făcut Marea să aducă la țărm “adâncul suspinelor grele”, crinul smerit l-ai pus să strălucească-n noapte, vântul l-ai pus să poarte cântarea ta de dor…
Păsările din lunci, luceferii din noapte, stupul de munte, stânca neclintită, pe toate ni le-ai dat exemplu și de la toate ne-ai îndemnat să învățăm cum să-L slăvim pe Dumnezeu.
Așa se face că, de la frăția ta încoace, scumpia are alt parfum, ciocârlia spune versuri, marea murmură un imn, soarele aduce vestea bună, zorii țes cununi de rouă…
Acum la a 28 a comemorare a plecării frăției tale, preaiubit frate Traian, în jurul nostru e o mare de taină și vis, de bucurie și dor, iar noi plutim “ca luntrea gândului năier / pe apa rugăciunii”, până vom ancora la Țărmul Veșniciei.
De aceea rostim, cu caldă rezonanță, versurile nostalgice “vino-n luntrea vieții noastre / stai la cîrma ei / și condu-ne Tu cu bine / printre norii grei”.
Slăvit să fie Domnul!
Ioan Beg, Traian Dorz – 100: închinare la împlinirea centenarului
