Dacă nu Îl mai recunoaștem pe Dumnezeu, religia este măturată, aș zice înlăturată la marginea societății. E o chestiune privată. Fiecare face cam ce vrea el, cum vrea el, nu te oprește nimeni – cum vedeți că, uite, și eu pot discuta lucrurile acestea aici și nu mă tem că mă leagă cineva că strig împotriva celor care dau legi la Bruxelles sau la Strassburg sau în altă parte.
Deci, ne bucurăm, pe de o parte, de o libertate extraordinară, pe care lumea poate n-a avut-o niciodată, dar iată e o libertate fără responsabilitate. Păi când ești liber, trebuie să știi că libertatea pe care o ai trebuie s-o folosești pentru edificarea ta, pentru binele tău, pentru înălțarea ta, pentru desăvârșirea ta, nu pentru distrugerea ta. Vedeți, drepturile omului, toată lumea trâmbițează peste tot locul, drepturile omului, drepturile omului. Foarte bine!
Oamenii au drepturile lor, dar nimeni nu vorbește de datoriile omului. Drepturi și datorii bineînțeles, sau mai degrabă datorii și apoi drepturi. Întâi îți faci datoria și apoi după ce-ai muncit, meriți să fii plătit și așa mai departe, dar noi cultivăm numai drepturile omului și niște drepturi care cad într-o extremă atât de mare, încât se ridică împotriva omului. Deci, drepturi ale omului care îl distrug pe om. Ce drepturi mai pot fi acelea? Dacă drepturile omului îl distrug pe om, pentru că ele numai au nici un reper, nicio îngrădire. Înțelegeți?
Omul, datorită păcatului care ne stăpânește pe toți – omul este, cum zicea și un mare poet, între înger și demon. Tu dacă nu știi să alegi binele, cum ne spune Sfânta Scriptură de la Vechiul Testament deja, dacă tu nu știi să alegi binele, să urmezi binele, să te forțezi să urmezi binele, atunci sigur, dacă te iei după mintea ta marcată de păcat, după pofte, după plăceri, după patimi, păi atunci tu te ruinezi și te vei distruge cu siguranță și nu vei ajunge la nici o țintă. Nu vei ajunge să te bucuri de lumea pe care a făcut-o Dumnezeu, să te bucuri de comuniunea cu Dumnezeu, să te bucuri de comuniunea cu semenii tăi, pentru că tu, prin faptul că alegi răul, alegi să te bucuri în mod pătimaș de lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Atunci, încă o dată, aceea nu e bucurie, aceea este sclavie care te duce, încetul cu încetul, la distrugere.
Și atunci mâ gândesc că Biserica […] Trupul tainic al lui Iisus Hristos, și noi toți în Biserică trebuie să fim responsabili de chemarea pe care o avem și să facem tot posibilul să atragem spre Domnul pe cât mai mulți oameni. Deci, în Biserică, misionari sunt nu numai episcopii, sau preoții, sau episcopii și preoții, ci toți credincioșii. Iar Oastea Domnului are un loc, aș zice aparte, în sensul că ea angajează niște oameni foarte conștienți de ceea ce se întâmplă în Biserică, în societate, în lume, și ea este un fel de avangardă a poporului lui Dumnezeu în Biserică, în lumea aceasta, ca prin Lucrarea Oastei Domnului lumea să se întoarcă la Dumnezeu cât se poate întoarce.
Deci, sunteți misionari, sunteți pe front, de aceea se și numește Oastea Domnului, e Oastea Domnului angajată întru slujirea Domnului. Și toți suntem ostași. În fond, toți cei care am primit botezul, toți creștinii suntem ostașii lui Hristos și trebuie să ne luptăm pentru ca Hristos să fie cunoscut, propovăduit în lume, că aceasta este misiunea noastră ca Numele lui Iisus Hristos să fie cunoscut de toată lumea până la marginile pământului.
Dar iată, încă o dată, ce se-ntâmplă cu această Europă a noastră, creștină prin excelență până astăzi, și care se descreștinează tot mai mult, tot mai mult, până când va pieri. Să știți că Europa, după calculele sociologilor, datorită natalității scăzute în toate țările Europei, când oamenii nu mai au decât un copil, doi copii într-o familie, iar celelalte religii se-nmulțesc de zece ori poate mai mult decât noi creștinii, în câteva generații, Europa nu va mai fi creștină, ci creștinii vor fi o mică minoritate în Europa. Așa s-a întâmplat în toată Asia Mică, în Turcia de astăzi, în Iran, Irak. Pe vremuri, în primul mileniu, toată această zonă era creștină prin excelență, toți erau creștini. N-a mai rămas acolo decât în Turcia de astăzi. Toată Turcia în primul mileniu era creștină. Astăzi mai sunt în Turcia creștini ortodocși ca și noi nici 3000. 3000 din zecile de milioane, 80 de milioane – 3000. Așa va fi și Europa peste câțiva ani de zile și aceasta pentru că noi, creștinii, ne socotim, cei de la Bruxelles încă o dată, că suntem avansați, că avem drepturile omului, femeia trebuie să dispună de trupul ei și să aleagă ea și cu familia câți copii să aibe și așa mai departe. Vedeți? O judecată cu totul, cu totul contrarie judecății lui Dumnezeu, judecății evanghelice. Și lucrul acesta se plătește, ca să știți că este o lege duhovnicească în lumea aceasta cum există o lege a naturii… Nu vedeți că în natură și în viața noastră observăm lucrul acesta, natura noastră, trupul nostru, viața noastră când faci excese, când mănânci, când bei peste măsură și așa mai departe, te îmbolnăvești. Trupul reacționează imediat. Păi același lucru se întâmplă și pe linie stric spirituală. Omul este o unitate absolută între trup, materie și suflet. Totul este armonie în noi. Și fiecare păcat pe care îl săvârșim și cu gândul și cu vorba și cu simțirile noastre, fiecare păcat să știți că produce o tulburare în universul acesta spiritual și trupesc al nostru. Înțelegeți? Numai că noi nu observăm imediat lucrul acesta, dar momentul în care noi păcătuim și repetăm păcatul și ne-mpătimim, toate aceste păcate atrag în mod, aș zice automat, atrag dezechilibre, atrag asupra noastră, noi zicem pedeapsa lui Dumnezeu, dar nu-i pedeapsa lui Dumnezeu! Este consecința firească a păcatelor pe care le săvârșim noi.
Dar e mai ușor să zicem că e pedeapa lui Dumnezeu – ne-a pedepsit Dumnezeu. Te-a pedepsit Dumnezeu în sensul că tu ai păcătuit și păcatul s-a întors asupra ta. Și asta e pedeapsa lui Dumnezeu, în fond.
Și-atunci noi, ca și creștini, dacă suntem cu adevărat creștini, trebuie să avem o viață curată, o viață sfântă. Pentru asta trebuie să te exersezi. […] Dacă nu te silești să-ți stăpânești pornirile rele îți vine să înjuri, îți vine să vorbești urât, te superi, te cerți, nu mai vorbești cu semenul tău. Păi, toate aceste păcate, dragii mei, toate aceste păcate s-adună în sufletul nostru și ni-l înnegresc și-l contorsionează și, încetul cu încetul, ne desfigurează. Și atunci iată că Dumnezeu ne pune la dispoziție taina spovedaniei. […]
Noi suntem deci foarte superficiali și nici nu ne gândim că avem nevoie să ne spovedim, că ai nevoie să-ți ușurezi conștiința, că te poți afla pe un drum greșit, gândind tu însuți că ești pe drumul cel bun, că vezi Doamne, eu fac binele sau că încerc să fac binele… nu-i suficient să gândești tu că ești pe drumul cel bun. Trebuie să ai confirmarea că ești pe drumul bun din partea preotului tău duhovnic, din partea unui creștin, da-n primul rând a preotului duhovnic, din partea semenilor tăi, ca să nu te trezești ca, crezi că ești pe drumul cel bun și în fond ești cam pe lângă drumul cel bun.
Deci, trebuie să fim cu toții cât mai conștienți de datoria noastră, de angajarea noastră în Biserică, ca să fim cu toții cât mai treji, și să avem mereu în față, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, icoana, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos, pe care trebuie să-L urmăm, să-L avem în inimă, să-L avem în minte, să-I avem Numele Lui pe buzele noastre. Totdeauna rugăciunea, rugăciunea care este esența vieții creștine, care este răsuflarea noastră, viața sufletului nostru. Cum mâncăm în toată ziua, tot atât de mult și mai mult trebuie să ne rugăm, trebuie să ne rugăm și ca să te rogi nu-i suficient să rostești niște rugăciuni numai cu buzele sau numai cu mintea. Rugăciunea adevărată este aceea care se face cu mintea în inimă, cu mintea unită cu inima, adică rugăciunea care angajează toată ființa.
Și aici Oastea Domnului, iarăși pune accent foarte bine pe această lucrare a inimii. Mulți zic că-i sentimentală. Bine, sentimentală în sensul că angajează sentimentul omului, dar avem și mintea care ne-a luminat-o Dumnezeu ca să rămânem în corabia mântuirii, în Biserică și inima ca să fim sensibili, să fim blânzi, să fim buni, să avem, cum ne spune un sfânt, inima compătimitoare, că ăsta-i semnul sfințeniei.
Duminica trecută și mâine îi pomenim pe toți sfinții. Fratele Traian Dorz – mi s-a spus de mulți și am citit, și-ți poți da seama din poeziile dânsului, din ce-a scris, din suferința lui, în primul rând, că – a fost un om de o delicatețe sufletească deosebită, un om care compătimea, suferea pentru suferința fraților săi, pentru oprimarea Bisericii, pentru lipsa de libertate, dar suferea ca și Mântuitorul Iisus Hristos, fără ca suferința să-l doboare. Suferea cu nădejde, c-o seninătate, cu un dar pe care Dumnezeu îl dă omului care suferă pentru El.
Și-atunci, și noi trebuie să avem, să ne silim, să cerem lui Dumnezeu, că nu-i ușor să ai o inimă compătimitoare, adică o inimă care să fie sensibilă la nevoia, la durerea, la lipsa, la rătăcirea semenului tău.
Noi foarte ușor judecăm, criticăm, condamnăm, ne separăm de alții și așa mai departe. Nu, Dumnezeu nu se separă de nimeni, Dumnezeu vrea să ne adune pe toți, Dumnezeu plouă și face să vină soarele peste toți, și buni și răi. Dumnezeu e-al tuturor și noi tot așa trebuie să avem o inimă bună, ca inima lui Dumnezeu. Și pentru aceasta, trebuie să ne silim, trebuie să postim mult […]
Fragment din cuvântarea la mormântul fratelui Traian Dorz – Mizieș, 20 iunie 2009
IPS Serafim Joantă, Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Răsărit, Revista Oastea Domnului, anul 2009, nr. 7, pag. 12