Duhul face viu – Pr. Iosif Trifa

Vorbirea părintelui Iosif ținută la Rusalii, în adunarea Oastei Domnului din Sibiu.

Litera omoara; iar Duhul face viu (II Corinteni 3, 6).

Iubiți frați și surori!

S-a vorbit mult și se vorbește mult despre Oastea Domnului! Se vorbește, poate, prea mult. Toată istoria ei se află în paginile Scripturii. Eu am citit mult în Scripturi și am observat un lucru. În lucrurile mântuirii sufletești, nu se mai petrece nimic nou. Nimic nou și nimic mai mult decât e scris acolo. Ci doar adevărul din Biblie se repetă mereu în alte și alte forme. Așa e și cu Oastea Domnului. Ea nu e ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Scripturi. Și în special, Oastea este una din frământările vieții primilor creștini. Ca și viața primilor creștini, Oastea este opera Cincizecimii, este lucrarea Cincizecimii. Ea a ieșit din lucrarea și revărsarea Duhului Sfânt. De aceea i-am ales, ca praznic special, praznicul Duhului Sfânt.

În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este desigur un hotar nou, un hotar de viață nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a întărit acest zapis cu pecetea Duhului Sfânt.

Cincizecimea a dat primii creștini. Cincizecimea i-a dat pe creștinii cei adevărați. Și aceștia împreună, apostolii și credincioșii, au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a lăsat în lume dragostea și frățietatea primilor creștini. Nu este ceva mai minunat decât să citești prin Faptele Apostolilor, viața primilor creștini rămași după ziua Cincizecimii. Rămâi uimit de traiul lor. Citind, parcă simți Duhul ce lucra în ei și printre ei. Mulțimea celor ce crezuseră, era o inimă și un suflet… un mare dar era peste toți… se cutremura locul unde se rugau. (Faptele Apostolilor 4, 31 – 35).

Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume litera legii. Litera legii ajunsese la culmea puterii ei – ca să zic așa – atunci când l-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă și a slobozit în lume Duhul. Se ridică și aici marea întrebare: de ce n-a rămas până la sfârșit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas Cincizecimea până la sfârșit în viața și traiul creștinătății? Căci doar nu se poate tăgădui adevărul că s-a dus de mult, de mult, traiul și viața primilor creștini. Creștinătatea de azi, pusă față în față cu viața primilor creștini e ceva de nerecunoscut. Cineva spunea că, creștinul de nume de azi, pus alături de creștinul cel viu din Faptele Apostolilor, e întocmai ca și omul cel viu pus alături de o sperietoare de ciori.

Întrebarea de ce a slăbit viața creștinilor, nu e greu de dezlegat. Creștinismul a ajuns acolo unde e azi pentru că creștinii n-au rămas în Duh, ci rând pe rând s-au întors iarăși la literă. În viața creștinătății, în istoria mântuirii s-a dat și se dă o mare bătălie între Duh și literă. Între creștinismul cel gol și între creștinismul cel plin de Duh Sfânt. Creștinii cei dintâi câștigaseră cu totul această bătălie; biruiseră cu totul litera. Dar în curgerea vremii, încetul cu încetul, litera a început iar a omorî duhul. Încetul cu încetul creștinii s-au întors iarăși la literă. S-au întors iar la acele începuturi sărăcăcioase cum le numește apostolul Pavel. Deja, pe timpul apostolului Pavel, vedem o luptă îndârjită între Duh și literă. Litera iar prinsese putere. Și pe urmă… litera a biruit. Creștinismul s-a golit de Duh și s-a umplut iar de literă. Foarte bine, va zice cineva, dar Biserica a rămas. Da! E adevărat, Biserica cea întemeiată în ziua Cincizecimii a rămas și va rămânea până la sfârșitul veacurilor. Dar răul e că, rând pe rând, Biserica și-a pierdut tot mai mulți și mai mulți din copiii ei cei duhovnicești, din copiii ei cei adevărați.

Într-un loc zice apostolul Pavel marile cuvinte: Nu știți că trupul vostru este Biserica Duhului Sfânt care locuiește în voi? (I Corinteni 6, 19). Au nu știți că voi sunteți Biserica lui Dumnezeu și Duhul Sfânt locuiește în voi? (I Corinteni 3, 16). Ei bine! Tocmai Biserica aceasta – Biserica din noi – a slăbit și s-a stricat în scurgerea vremii. Creștinii cei duhovnicești, au început a deveni oameni lumești. Din Biserica lor a fugit Duhul Sfânt și s-a așezat duhul acestei lumi. A fugit porumbelul și s-au așezat ciorile păcatelor. Litera și lumea a omorât duhul. Așa că despre mulți creștini s-ar putea zice azi: voi sunteți biserica duhului veacului acestuia. Și firește, odată cu aceasta, s-a resimțit și Biserica. Pentru că Biserica o formează copiii cei vii, cei duhovnicești.

Aici intră rosturile Oastei și istoria Oastei. Noi, ostașii Domnului, am fost învredniciți de Dumnezeu să ne cerceteze cu Duhul Lui cel Sfânt. Un vânt ceresc a suflat peste noi și ne-a trezit la viața primilor creștini. Noi eram morți din văile lui Ezechiel. Ne omorâse litera și păcatul. Și din moarte ne-a înviat suflarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a înviat între noi traiul și frățietatea primilor creștini. Duhul Sfânt a făcut adevărate minuni cu noi. Iar Biserica să se bucure de această revărsare, de această minune. Biserica s-a întărit cu această revărsare. Și nu ne putem închipui că Biserica ar putea să urască și să prigonească pe cei mai buni copii ai ei. Ne îngrozim și numai la gândul că s-ar putea împlini cele de la Ioan 9, 25: să fie alungați cei ce strigă orbi eram și acum vedem.

Multe biruințe a făcut Oastea Domnului. Cea mai mare, eu socot că e lupta ce a dat-o cu litera. Din creștini de literă, am făcut creștini de duh. Din creștini de nume, am făcut creștini de faptă. Și lupta aceasta, iubiții mei, nu e gata. Ea se dă cu furie. Căci satan, tot aici se învârte. Ca să fure Duhul din Oaste. Să fure miezul ca să rămână găocile…

Iubiții mei! În frământarea de acum, eu văd bătălia între duh și literă. Marea bătălie se dă azi în punctul acesta: va birui Oastea litera sau va fi biruită de literă? La punctul acesta cădem sau biruim. La punctul acesta va cădea Oastea sau va birui; va rămânea sau va pieri. Oastea va trăi și va birui numai până va sta sub suflarea și revărsarea Duhului Sfânt. Când va zbura porumbelul acesta, Oastea și-a sfârșit viața. Va rămânea în țara aceasta mai mult ca o societate.

Iubiții mei! Eu mulțumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas slab și nevrednic, m-a folosit în lupta aceasta. Și dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniștea, mi-am pierdut averea, mi-am pierdut viața, nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu, și până la ultima suflare voi lupta ca să biruie Duhul.

În școala apostolului Pavel am învățat, să-l apăr cu îndârjire pe Iisus cel răstignit față de litera legii. Și până la sfârșit îl voi apăra. Și dacă în lupta aceasta mi se va cere și prețul vieții, sunt gata să-l dau oricând. Și voi striga mereu și pe frații mei de la fronturi, să stea și ei până la sfârșit în lupta aceasta, făcând strajă cu toții în jurul lui Iisus cel Răstignit. Să nu ne fure satan pe Iisus cel Răstignit. Să nu-l pierdem pe Iisus cel Răstignit.

Slăvit să fie Domnul! S-a trezit și “Samaria noastră”. Suflă cu putere Vântul cel Ceresc și peste hotarele țării noastre. Prin poporul românesc, a început război ceresc. Și dacă în acest război ni se cer și jertfe și suntem prigoniți și urâți, noi să dăm slavă lui Dumnezeu și pentru aceasta. Ele sunt o mărturie că suntem cu adevărat pe câmpul de luptă al Domnului. Și vom lupta până la sfârșit pe acest câmp de luptă ca să dobândim pe urmă cununa vieții veșnice. Și acum, la despărțire, câteva cuvinte pe care vă rog să le duceți și fraților de pe la fronturi.

Spuneți fraților, că toate le pot în Hristos, care mă întărește (Filipeni 4, 3). Spuneți-le că puterea mea în slăbiciuni, în necazuri, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni 12, 10). Spuneți-le că vă port pe toți în inima mea (Filipeni 1, 4), vă am pe toți în inima mea, pe viață și pe moarte și mă laud cu voi, bucuria mea (Filipeni 4, 1), și pentru voi sunt plin de mângâiere și îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile (II Corinteni 7, 4). Rugați-vă pentru mine, precum și eu în toate rugăciunile mele mă rog pentru voi (Filipeni 1, 4). Rugați-vă pentru mine ca ori de câte ori îmi deschid gura, să vorbesc cu îndrăzneală, așa cum trebuie să vorbesc (Efeseni 6, 20).

Spuneți fraților să nu fie îngrijorați de cele ce s-au petrecut aici. Să nu fie îngrijorați de judecata ce s-a făcut aici. Căci va veni odată judecataă după dreptate și toți cei cu inima curată o vor găsi bună (Psalm 94, 14).

Domnul are grijă de copiii Lui. A Lui să fie slava în vecii vecilor. Amin.

 

Părintele Iosif Trifa, Ziarul Isus Biruitorul, anul 1935, nr. 26, pag. 5