În cuvintele Scripturii este o putere, este un dar, este ceva din Duhul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu Însuşi. Când citeşti Scripturile cu credinţă şi cu dor de mântuire sufletească, stai sub ploaia harului de Sus, stai sub o revărsare de har şi putere care lucrează în tine. «Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai ascuţit ca orice sabie cu două tăişuri» (Evrei 4, 12). Acest Cuvânt viu şi lucrător se află în Scriptură şi cine se hrăneşte cu El capătă har şi putere.
Câţi însă dintre creştini citesc Scripturile şi se întăresc cu Duhul lui Dumnezeu din Cuvântul lor?
Acestea sunt armele pe care le recomandă Sf. Ap. Pavel pentru «un bun ostaş al lui Hristos». Cercetându-le cu de-amănuntul, aflăm că în ele se cuprind toată taina şi toate învăţăturile mântuirii sufleteşti.
Dar, de încheiere, Apostolul Pavel mai spune ceva. După atâta zgomot de arme, de scuturi, de săgeţi, de coifuri, te-ai aştepta ca Apostolul Pavel să încheie spunând: «şi acum daţi năvală!» Dar Apostolul Pavel încheie cu vorbele: «faceţi în toată vremea rugăciuni cu stăruinţă, rugaţi-vă şi privegheaţi».
Minunată încheiere este aceasta pentru noi, ostaşii Domnului, care suntem chemaţi şi porniţi la lupta mântuirii.
Apostolul Pavel îl apleacă în genunchi pe cel îmbrăcat în toată armătura biruinţei. Da, da – pentru că rugăciunea este darul cel mai mare prin care putem atrage în viaţa noastră puterea biruinţei. Fără rugăciune, biruinţa nu se poate nici câştiga, nici păstra. Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de rugăciune…
Rugăciunea este de cea mai mare însemnătate pentru un ostaş biruitor asupra păcatului. Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru darurile din cer şi deschide cerul pentru darurile de care are nevoie inima omului.
Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui cruciuliţa Oastei pe piept. Dar tremură şi fuge Satana când îngenunchezi cu pocăinţă şi smerenie la picioarele Crucii Mântuitorului Iisus Hristos, adâncindu-te cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului. O, ce putere mare este rugăciunea fierbinte şi înlăcrimată! Ea străbate cerul şi pământul precum Însuşi Mântuitorul a spus că «Satana cu nimic nu se poate alunga decât cu postul (înfrânarea) şi cu rugăciunea» (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi fiindcă nu postim şi nu ne rugăm. Nu ne ştim ruga cu putere.
Rugăciunea noastră este telefonul nostru sufletesc, este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu, cu Crucea şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus, Care ne-a împăcat cu Tatăl, ne-a deschis nouă legătura cu cerul – şi această legătură este rugăciunea. Prin ea putem cere şi putem primi neîncetat tot ce avem nevoie, tot ce ne trebuie de la Dumnezeu. Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului Iisus, rugându-te, tu ai în faţa ta un «telefon» care îţi duce la cer toate cererile tale, iar de acolo îţi aduce har, tărie, mângâiere, viaţă, binecuvântare şi tot ce îţi lipseşte. De acest «telefon» avem neapărată nevoie în câmpul nostru de luptă cu Ispititorul şi cu atacurile lui. Cei care aţi fost pe front ştiţi de ce mare însemnătate este legătura telefonică în vreme de război. Telefonul ţine legătura între comandantul luptei şi oştirea luptătoare. Prin telefon primesc ostaşii îndrumări, prin telefon cer muniţie şi hrană pentru luptă, prin telefon primesc înştiinţările de ajutor când sunt copleşiţi în luptă de atacurile vrăjmaşului…
Când o oştire şi-a pierdut legătura telefonică cu comandantul, atunci şi-a pierdut rostul, cumpătul, orientarea şi toată nădejdea ei de biruinţă. În orice clipă, această oştire poate fi biruită şi prinsă de vrăjmaş. Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de luptă cu diavolul şi atacurile lui. Rugăciunea este legătura noastră de luptători cu Marele nostru Comandant, Iisus Biruitorul… Această legătură este taina biruinţei noastre. Când ni s-a stricat acest «telefon», când am pierdut această legătură, ne-am pierdut tot rostul luptei, am pierdut toată orientarea, toată puterea, toată biruinţa. Dar nu orice rugăciune aduce putere în viaţa omului, ci numai rugăciunea cea adevărată. Rugăciunea cea adevărată nu este cea pe care o fac oamenii în graba mare, seara ori dimineaţa, pentru ca apoi toată ziua să trăiască fără Dumnezeu, suduind sau vorbind tot felul de vorbe rele şi urâte.
Rugăciunile cele adevărate nu sunt nici nesfârşitele cerşeli cu care îşi fac unii rugăciunile. Sunt unii care îşi închipuie că cerul este o mare magazie de boi şi vaci, de bani şi averi, de haine şi maşini, pe care să le scoată cu rugăciuni pentru ei.
Sunt unii pentru care cerul parcă este o bancă din care vor să scoată, prin rugăciune, tot felul de bani şi bunătăţi trecătoare. Dar rugăciunea este mai înainte de toate a sufletului; ea trebuie să ceară daruri sufleteşti. Să ceară «pe Duhul Sfânt», să ceară «înţelepciunea care vine de Sus» – să ceară «orice lucru bun şi desăvârşit» pentru mântuirea sufletului.
Iată statutele şi iată armele noastre, fraţii mei din Oastea Domnului!
Părintele Iosif Trifa, Lumina Satelor, anul 1926, nr. 49
