I se impută părintelui Trifa că, la pagina 41 a cărții sale de cântări pentru ostașii Domnului, spune că trebuie să-ți altoiești ramura vieții în buciumul, adică în tulpina lui Hristos, să te predai Lui și să începi o viață nouă cu El.
De ce e vinovat că zice așa?
Din pricină că vorbește despre legătura cu Hristos fără a pomeni că această legătură se face prin Sfintele Taine. De aceea este protestantism. Tăcerea este o faptă protestantă.
Să nu-i închini Domnului numai plecăciunile tale, numai crucile și mătăniile tale, iar inima și picioarele inimii tale și ale faptelor celorlalte să le păstrezi pentru păcat și pentru lume. Să nu-i închini Domnului numai pomenile tale, rugăciunile și cântările tale, iar mintea ta și inima ta să fie păstrate pentru gândurile lumești și rele! Să nu-i închini lui Dumnezeu numai duminicile tale, numai sărbătorile tale, iar celelalte zile ale tale să-ți fie păstrate numai pentru lucruri străine de Dumnezeu și plăcute diavolului. Să nu-i închini lui Dumnezeu numai doi bănuți sau numai două ceasuri, adică numai rămășița bunurilor tale sau a vieții tale, iar multul acestora să fie păstrat și risipit în deșertăciune. Căci aceasta este nimicirea ta veșnică.
Nu rosti sentința despre Adevăr când tu însuți nu te ții de învățătura izvorâtă de la el. Nu socoti că locul tău este numai între cei pe care îi laudă Biblia, iar locul celor care nu spun ca tine, între cei pe care îi mustră. Nu te compara numai cu sfinții și cu martirii, când ar trebui să te compari cu vameșii și cu păcătoșii! Căci mândria a nimicit mai multe suflete decât a mântuit smerenia. O, ce mare bucurie și fericire aduce ființei noastre fiecare adevăr pe care mintea noastră îl pătrunde și fiecare cuvânt care ni s-a descoperit priceperii și rațiunii noastre.
Tot fără temei găsim noi cele ce Vlădica Grigorie impută Oștii Domnului pentru cuvintele lor: “… cu darul Golgotei, cu darul Duhului Sfânt, cu darurile ce le administrează Biserica, cu darul rugăciunii, cu Biblia și cu celelalte.” Ce găsește Vlădica aici de imputat? Că greșit se face deosebire între darurile Bisericii și cele ale Duhului Sfânt. Dar de ce greșit? Darul celor 7 Taine e tot una cu darul din sfințirea apei sau din feluritele slujbe pe care le face Biserica? Unele sunt din așezare dumnezeiască și ai atunci Sfintele Taine și darul Sfântului Duh, altele sunt din așezare omenească, din rânduiala Bisericii și ai atunci darul Bisericii. Preotul are darul Sfântului Duh; cânterețul hirotesit, ipodiaconul au numai darul Bisericii. Nu sunt două daruri?
În ce privește imputarea făcută Oștii Domnului pentru cântarea ei că, la Judecata de Apoi, puțini oameni vor fi treji, ci mulți beți, oare să fie și acesta protestantism? De unde? Aceasta e o curată tâlcuire care nu e nici protestantă, nici ortodoxă, se poate spune și aici și acolo.
Deoarece învățăm că la sfârșitul lumii va veni antihristul, care va amăgi pe mulți, înseamnă că judecata pe mulți îi va prinde în stare de păcat. Că păcatul va fi prin beție sau prin altceva, e slobod a gândi una sau alta. făcând Oastea Domnului mișcare împotriva beției, se înțelege că au pus tâlcuirea care le este mai folositoare lucrului lor. Dar oricum, lucrul acesta nu este împotriva credinței, nu o vatămă; ațâță împotriva beției și nu are nimic de descurcat cu protestantismul.
Nu plecați fără călăuză este o parolă pentru cei ce pleacă în excursie peste munți și îndeobște în orice locuri necunoscute. Lucrul e ușor de înțeles. Necunoscând locurile, ușor te rătăcești, primejduindu-ți viața în orice clipă. Având o călăuză, călătorești chiar și noaptea și nu ți-e teamă că o să te rătăcești. Fiindcă el știe calea. Tu nu trebuie decât să mergi după el.
De aceea, călătorii cuminți niciodată nu pleacă la un drum mai lung prin locuri necunoscute fără călăuză, fără o hartă și busolă după care să se orienteze.
În urma unor pretenții de peste hotare privitoare la pământul nostru, țara și-a spus din nou cuvântul prin repetatele declarații ale prim-ministrului ei. Iar acest cuvânt hotărât, care consfințește drepturile poporului nostru în hotarele lui, s-a strâns într-o parolă care este parola unui neam întreg față de oricine privește cu jind peste gard, în curtea casei noastre.
“Nici o brazdă!” Aceasta e parola care străbate țara de la un capăt la altul, arătând hotărârea îndârjită a unei țări de a se apăra împotriva oricăror încălcări nedrepte, de oriunde ar veni ele.
Există numai două feluri de inimi: inimi bune și inimi rele. Numai cugete curate și necurate. Numai duhuri neprihănite și duhuri drăcești. Numai minți luminate și minți neluminate… Iar oamenii sunt numai vasele care se pun în slujba unora sau a altora. Cele doua feluri de gânduri trăiesc uneori multă vreme împreună, în aceeași inimă omenească, fără a se da pe față că unele sunt rele, necurate, rătăcite, blestemate și drăcești, iar altele ascultătoare de Dumnezeu (I Ioan 2, 19).
Domnul Iisus Și-a dat viața nu ca s-o mai ia iarăși înapoi numai pe a Sa, ci tocmai s-o ia mai îmbogățită și cu ale noastre. N-a trăit fără rod și n-a murit fără nădejde, ci le-a avut pe acestea amândouă, cuprinzându-ne și pe noi în ele. Domnul Iisus Și-a dat viața de bunăvoie, pentru slăbiciunea noastră, pentru ca iarăși să Și-o ia prin tăria puterii Lui, nimicind prin moarte pe cel care avea puterea morții, adică pe diavolul (Evrei 2, 14-15).
În Evanghelia de la Marcu (11, 27-28) citim: “Pe când se plimba Iisus prin Templu au venit la El arhiereii, cărturarii și bătrânii și I-au zis: Cu ce putere faci Tu aceste lucruri? Și cine ți-a dat puterea aceasta ca să le faci?”
După ce s-au convins că puterea lucrărilor și a învățăturii lui Hristos depășește categoric sfera omenescului și a naturalului, arhiereii, bătrânii și cărturarii au vrut să știe care-i originea și care-i proveniența acestei puteri. Bună întrebare, le face cinste celor ce au pus-o.