Tot fără temei găsim noi cele ce Vlădica Grigorie impută Oștii Domnului pentru cuvintele lor: “… cu darul Golgotei, cu darul Duhului Sfânt, cu darurile ce le administrează Biserica, cu darul rugăciunii, cu Biblia și cu celelalte.” Ce găsește Vlădica aici de imputat? Că greșit se face deosebire între darurile Bisericii și cele ale Duhului Sfânt. Dar de ce greșit? Darul celor 7 Taine e tot una cu darul din sfințirea apei sau din feluritele slujbe pe care le face Biserica? Unele sunt din așezare dumnezeiască și ai atunci Sfintele Taine și darul Sfântului Duh, altele sunt din așezare omenească, din rânduiala Bisericii și ai atunci darul Bisericii. Preotul are darul Sfântului Duh; cânterețul hirotesit, ipodiaconul au numai darul Bisericii. Nu sunt două daruri?
În cele ce urmează, prin mărturisirea Oștii Domnului că: “darul rugăciunii, Biblia și celelalte sunt puteri prin care ne întărim în nevoile noastre”, iarăși nu vedem greșeli. Rugăciunea n-are putere prin care-l ușurează pe om? Nu este și acesta un dar, o tărie a ei? Ce păcat este a vorbi de darul rugăciunii?
Despre Biblie, vedem că e pomenită ca o putere, după cum și este, dar nu vedem că se vorbește despre darurile ei. Și dacă s-ar fi vorbit, ar fi fost un păcat? Nu este ungere sfântă, putere de sus, în Cuvântul lui Dumnezeu, care este Sfânta Scriptură?
Deoarece însă Oastea Domnului, în aceste cuvinte, nu vorbește de darurile Bibliei, pe care ar fi să le caute omul ca niște unități proprii, deosebite de Biserică, cuvintele Vlădicăi Grigorie n-o ating.
Citind Biblia, nu urmează că omul caută mijloace de alinare pe o cale străină de Biserică. Sunt unii care fac așa, dar nu urmează că orice cititor al Bibliei e un om care se depărtează de Biblie. Noi credem că, dimpotrivă, Biblia duce la Biserică. Dacă din Biblie n-o găsi omul îndemn să prețuiască Biserica și să caute drumul spre ea, de unde să-l scoată? Din graiurile oamenilor? Acestea sunt mai slabe decât glasul Bibliei.
Deci și cele ce spune Vlădica Grigorie mai la vale, adică a vorbi de darurile Bibliei în felul în care vorbește părintele Trifa, este tot ceva protestant, este o greșeală; fiindcă părintele Trifa a vorbit de Biblie, nu de darurile ei, cum am arătat. Și încă nu este păcat a vorbi de darurile Bibliei.
De unde este protestant a pune toate vredniciile pe seama Bibliei? Ce? Protestanții au despre ea o teoriei mai înaltă decât noi? Nu este și la noi și la ei cuvânt inspirat? Dacă tot cuvântul lui Dumnezeu este și colo și colo, înseamnă că se poate vorbi despre darurile Bibliei, chiar dacă părintele Trifa ar fi vorbit de ele, fără ca aceasta să fie o vină. E altă chestiune aceea că protestantul crede că poate tâlcui acest cuvânt numai cu capul lui, pe când noi credem că prin învățământul Bisericii. Dar aceasta nu e între cugetările pentru care părintele Trifa este tras aici la răspundere.
Prea Sf. Sa Episcopul Grigorie, ca să dovedească vina părintelui Trifa, să caute articolul respectiv în Confesiunea de la Augsburg și să dovedească mărturisirea protestantă a Sfinției Sale.
Numai atunci ești protestant, când ești următor acelor articole, astfel nu.
Tot așa de puțin întemeiat e Vlădica dacă apucă pe părintele Trifa că acesta într-un loc vorbește despre darurile care izvorăsc din Jertfa Crucii, iar în alte locuri de puterea acestei Jertfe, iar aiurea îi impută că de ce nu precizează și că, prin aceasta, e protestant.
Apoi protestanții, Prea Sfinte, au trăsătura aceasta de a nu preciza? Este și imprecizia ceva protestant? Se găsește capitolul impreciziei în Confesiunea de la Augsburg?
Vai de mine, dar dacă aceasta e protestantism pe socoteala oamenilor?
Totuși așa de imprecis încheagă însuși Prea Sf. Sa cele ce spune despre acest punct, încât și Prea Sf. Sa poate fi apucat de protestantism.
Prea Sf. Sa zice aici că noi, ortodocșii, avem Jertfa de pe Cruce în Sfânta Euharistie. Părintele Trifa însă ar cugeta despre alte daruri, neprecizate.
Noi iată ce spunem cu privire la acestea: nici părintele Trifa nu vorbește cu o pășire strânsă a cugetării, ca un stilist îndemânatic și un cugetător dogmatic cu grijă, dar nici Vlădica Grigore. Scrisul Prea Sf. Sale de multe ori nu are toată închegarea logică și stilistică trebuincioasă. Grăbit să dea iute-iute la tipar cât mai multe învățături, ceea ce îi face cinste, ca unui păstor ce are grija învățăturii, nu are însă toată grija ca acest scris să fie în toată buna întocmire a graiului, a cugetării. Atunci ies bucăți care nu se încheagă bine, ies hâțâneli ale scrisului, imprecizii, care puteau să nu fie. Noi cunoaștem multe de acestea în scrisul Prea Sf. Sale, alături de meritele hărniciei pastorale pe care i le-am lăudat de atâtea ori; și iată, de acum ele cad pe capul oamenilor, tulburându-i în lucrul lor.
Dacă noi silim pe oameni să vorbească sau să scrie întocmai cum s-a mai vorbit, fără nici un zbor al cugetării, fără o tot mai largă cuprindere a adevărului și mărturisire a simțirii, de fapt sărăcim cugetarea religioasă și avem pagubă. Dacă am lua fel de fel de rugăciuni, de predici, de meditații, vom vedea că se vorbește despre puterea și darurile Crucii în fel de fel de chipuri, fără a închide ochii și a tăgădui prin aceasta că credem și în Euharistie. Nu cumva prin aceasta Crezul ar fi înjghebare prepuielnică, fiindcă pomenește numai de Botez și nu și de celelalte Taine?
Noi trebuie să luăm fiecare bucată de vorbire sau de scriere cu felul ei. Una este dacă scriu o carte de dogmatică și precum vedem, Oastea Domnului n-a scris până acum astfel de lucruri, alta este de a face poezii, cântece, a rosti cuvântări. Acestea din urmă să nu tăgăduiască mărturisirea creștinească în chip hotărât; dar, ca ele să aibă chipul unei rostiri mai puțin încătărămate și mai puțin închingate în formule teologice, este în firea acestui scris.
Dacă citim cărțile de hermeneutică, vedem că aici i se mărturisește cuvântătorului creștin dreptul de a putea face unele tâlcuiri morale, didactice, unele potriviri ale înțelesului, folositoare pentru îndrumarea purtării creștinilor, dar care nu sunt curat acelea ale înțelesului istoric. De aceea, în unele bucăți și vorbim de un înțeles istoric, curgând de-a dreptul din slovă și apoi despre un înțeles derivat.
Așa este și în lucrările de învățătură pentru popor, care nu urmăresc o catehizare pe temeiul dogmei. În acestea, rostirea este mai largă, fără a tăgădui dogma. Oare i se poate imputa părintelui Trifa că scrisul său are numai o năzuință pioasă, care prin aceasta, nu are o formulare ca la catehism? Nici nu se poate astfel și nu trebuie să-l ținem de rău pentru aceasta.
Arhimandrit Iuliu Scriban, Așa-zisul protestantism al Oștii Domnului, Editura Traian Dorz
