Când zici rabin, zici, îndeobşte, o viaţă tainică, cu trăsături care nu ajung la cunoştinţa lumii, închisă în ea însăşi şi închisă faţă de pătrunderile din afară. Ar urma că o asemenea viaţă se deapănă din ea însăşi, îşi toarce dezvoltarea ei proprie şi nu se abate nici la dreapta, nici la stânga, prin prefacerile vieţii dimprejur. Ar urma că locuinţa rabinului este o cetăţuie care-şi ţine duhul ei şi nu se clinteşte nici cu o iotă din aşezarea pe care stă întemeiată.
Cu toate acestea, nici cetăţile rabinilor nu pot sta chiar atât de neclintite. Ca o apă care răzbate prin cele mai negândite crăpături sau care îşi face loc oricum, aşa şi duhul de afară răzbate şi în casele cele mai închise. Deci duhul supărător al vremii cuprinde uneori şi casele rabinilor şi, neîndoielnic, le umple de întristări.
O ştire din ziare ne-a stârnit cugetările de mai sus. Astfel, în ziarul «Opinia» din Iaşi (14 martie 1934) citim ştirea că tânăra Malvina Nisenbaum, fiica rabinului Nisenbaum din Chişinău, a făcut treburi necinstite în Budapesta. A plăsmuit cecuri ale unor bănci italiene şi a săvârşit până acum jafuri îndrăzneţe în multe oraşe mari ale Europei. Are numai 25 de ani. E de o frumuseţe neîntrecută. Va fi ajutat-o şi aceasta să cadă tot mai mult în păcat.
Duhul stricăciunii de afară a năvălit peste fata rabinului. El o va fi crescut altfel în casă. Totuşi apa otrăvită s-a furişat şi a otrăvit-o cu valurile ei. Ce pază deci trebuie întrebuinţată pentru a nu cădea pradă duhului lumii! Să nu râdem de păţania rabinului, că i s-a întâmplat această nenorocire! Asemenea căderi se pot petrece în casele cele mai bine păzite.
Dacă într-o familie de slujitor al credinţei s-a putut întâmpla una ca aceasta, se poate și în familiile cu mai puţină pază! Se şi vede în fiecare zi! Copiii sunt târâţi la vale de pustiirea care aleargă pe uliţe să prindă pe cât mai mulţi în plasa ei. De aceea se şi vorbeşte azi atât de mult despre creşterea copiilor. Se vorbeşte fiindcă nu este.
Mai tare decât toţi creştinii şi paznicii tineretului este uliţa. Pe ea şi pe laturile ei pândesc cele mai mişeleşti mijloace pentru a fura sufletele.
Uitaţi-vă câte hârtii stau lipite pe ziduri pentru a pofti pe cei neștiutori la petreceri care nu sunt decât otrăviri încete. Unde te învârteşti în largul ţării, pretutindenea aceleaşi poftiri la baluri mascate şi nemascate, la blestemata viaţă de noapte.
De unde a mai ieşit acest gust, de a face ziua noapte şi noaptea zi? Oare lumea aceasta nu se poate desface decât dacă va face toate lucrurile pe dos? Oare oamenii nu se pot veseli ziua şi să lase noaptea în rostul ei, care este a te odihni, ca să fii a doua zi cu trupul odihnit şi cu mintea întreagă gata la treabă?
Să spunem noi de unde a ieşit: de la blestemata de negustorie, care nu se mulţumeşte de a vinde ce este de vândut, ci mai face tarabă de vânzare şi din sufletele oamenilor. Se găsesc doi, trei oameni care ştiu să scoată ban din piatră seacă. Pun la cale o petrecere „cum nu s-a mai văzut”, cheamă lumea la zmuncitură şi săltătură. La băutură şi aţâţare, îi zice bal, pune atâtea parale pentru intrare, cheflii plătesc biletul și banii ies din pungile proștilor. Pe lângă bani, mai dau și din sănătate și din scumpul timp al odihnei.
Aşa se scoate banul şi aşa uliţa lucrează otrăvitor asupra sufletelor. Le cheamă la petreceri nebuneşti şi le ticăloşeşte. De aceea trebuie cea mai mare grijă și cea mai mare pază împotriva primejdiilor de pe uliţă.
Eu ascultam odată cuvântarea Principesei Alexandrina Cantacuzino la primăria din Bucureşti. Mi-a rămas din spusele de atunci o strigare pe care e bine s-o pomenesc acum: „Domnilor, a zis, eu îmi dau seama ce sunt datoare către copiii mei şi mă silesc în tot chipul să-mi fac datoria către dânşii. Mă lupt cât pot dar mă tem, că până la sfârşit, să nu mă înfrângă uliţa”.
Apoi dacă o fiinţă luminată ca această principesă, care lucrează în taberele noastre creştineşti, vorbeşte cu atâta spaimă de ameninţările uliţei asupra copiilor, trebuie să fie ceva de temut. Iată că este, de vreme ce am văzut păţania rabinului cu fata lui.
Să luăm aminte deci la toate acestea şi să luptăm împotriva duhului de pe uliţe şi din locaşurile ei, cât vom putea mai mult.
Arhimandrit Iuliu Scriban, Oastea Domnului, anul 1934, nr. 19, pag. 3
