Ca încheiere la toate acestea, Vlădica Grigorie mai are o singură imputare, care nu privește vreun text anume din cartea părintelui Trifa, ci are o răsfrângere asupra Oștii Domnului ca întreg. Prea Sf. Sa zice că impută ostașilor pronirea pietistă, adică se țin mai mult de rugăciuni, de închinare, iar apoi de îndreptarea personală a vieții lor, precum: a nu mai bea, a nu mai înjura, a nu mai fuma. Prea Sf. Sa le cere fapte de milă creștinească, lucrări în slujba aproapelui, cu o vorbă nouă: activism religios. Căci dacă e vorba numai să nu bei, să nu înjuri, să nu fumezi, ce-am făcut cu acestea? Nu le fac și pocăiții? – zice Prea Sf. sa.
Foarte bine, nu ajunge numai a zice “Doamne, Doamne”, ci a și face voia Tatălui. Dar:
- De unde știm că ostașii nu fac și aceasta? Eu cred că o fac. Când am citit eu în «Oastea Domnului» despre cutare că-i dădea părintelui Trifa banii pe care mai înainte îi dădea pe tutun, pentru ca să împartă cărți și să lumineze mințile; iar altul, care dădea banii pe băutură, îi dă acum părintelui, pentru ca să le dea o bună întrebuințare, acestea (și ca ele trebuie să fie multe) sunt dovezi că, odată cu curățirea sufletului urmează și celelalte fapte creștinești.
- Chiar dacă aceste fapte n-ar fi sau dacă nu ar fi ceva de program al Oștii Domnului, oare avem dreptul s-o ținem de rău? Nici în acest caz nu. Căci orice întocmire creștinească trebuie să ia ceva de făcut în largul vieții creștinești. Ajunge ca eu să fac o parte și s-o fac bine pe aceea. De ce sa-mi faci o vină că nu fac totul. Să-și ia fiecare câte o brazdă și să sape! De m-oi apuca să fac totul, nici una nu are să fie bine lucrată.
Vorba este: trebuie tovărășii de rugăciune, de îndreptare personală, chiar dacă aceasta cuprinde numai fumatul, sudalma și beția? Trebuie. Apoi să fiu prea mulțumit că s-a găsit cineva care să-i poată aduna pe oameni ca să facă atâta și încă să fi avut izbândă. Pentru ce mai este în programa creștinească, să mai răsară și alții și să facă ei ce n-a putut face părintele Trifa.
Mai sunt ele multe de făcut. Vrem ca toate să le ia în spinare popa de la Sibiu? Va strica și ce face acum, fiindcă dacă faci toate, nu faci nimic.
Este mare lucru ca oamenii să înseteze după rugăciune. Această năzuință pietistă trebuie sprijinită. S-or ridica alții să ducă mai departe lucrul, prin alte tovărășii care vor trebui înființate. Părintele Trifa a făcut de-ajuns. Să-l ajutăm în aceasta, în care a făcut mai mult decât mine și decât Vlădica de la Arad.
Când Cardinalul Mercier asculta povestirile preoților despre ce au suferit de la năvălitor, în timpul marelui război, și cu ce a trebuit să lupte, spune că-l cuprindea ispita să le cadă în genunchi pentru câte au pătimit și au făptuit.
Iată, așa mă simt ispitit să grăiesc și eu despre părintele Trifa. Apostolul acesta a făcut câte n-am făcut noi mulți la un loc. El a înzestrat Biserica cu un așezământ pe care-l putem da ca pildă când ni se aduce imputarea că în Biserica Ortodoxă nu este muncă, nu este duh misionar. Noi putem să ne sprijinim atunci pe părintele Trifa și să spunem: “Ba nu, că, uite, avem un preot de la Sibiu care a făcut împotriva beției cât n-au făcut multe întocmiri în țara românească”
Dacă Vlădica Grigorie nu se împacă cu pornirea pietistă, prin aceasta se ciocnește de însuși trecutul nostru ortodox. Rugăciunea este o mare latură în viața noastră. Monahismul are și el o mare trăsătură pietistă. Dacă am întreba pe marii călugări, s-ar mira că Prea Sf. sa ține de rău această pornire în Biserica noastră.
Că trebuie și activism, nici vorbă. Dar una nu încurcă pe alta, ci trebuie amândouă. Ne trebuie însă un mare val de însuflețire în rugăciune, în adâncire cu mintea la Dumnezeu, în avânturi de pietate, pentru că aceasta e o temelie din care pot crește celelalte roade. De unde să iasă faptele milei către aproapele, dacă sufletul nu e lucrat în felul acesta? A înlătura aceasta ori a o privi ca un lucru de mâna a doua este a tăia rădăcina unei activități. Oamenii de credință, însuflețiți de lucrul creștinesc, au fost și totodată și oameni de multă rugăciune. Livingston, apostolul milei către negrii din Africa, a fost găsit mort pe marginea patului cu Scriptura în mână.
Bine deci că părintele Trifa a făcut ce a făcut și cât a făcut. Acum să vină alt rând de ziditori, care să clădească mai departe. Să se folosească de aceasta. Noroc că avem oameni către care poți vorbi de cele creștinești, pentru că-i putem îndemna și la altele.
Cât a făcut părintele Trifa nu este chiar atât de ușor cum scrie Vlădica Grigorie: “Nimic mai ușor decât să te aduni chiar duminica și să te rogi și să cânți în plus față de rugăciunile și cântările sfintei Biserici”.
“Deci nu rugăciunile în plus și cântările în plus să prevaleze, ci faptele creștinești pozitive. Prin case particulare nu-i tocmai potrivit să se țină țină adunările, ci la școală sau la casa culturală, sub conducerea preotului.”
Hm! Nimic mai ușor decât să te aduni și să te rogi? Da de unde scoate aceasta Vlădica Grigorie? Cum este ușor, când vedem tocmai că pe oameni atât de greu îi aduni la rugăciune? Nu avem atâtea biserici goale? De ce nu sunt pline? De ce nu sunt pline, dacă e ușor?
Nu e deloc ușor ca omul să înfrângă ispita de a se duce la cafenea, la vânătoare, la cârciumă, la alte petreceri și să vină la rugăciune. În multe suflete, duhul lumii, pofta de petreceri biruie această pornire și omul nu se duce la rugăciune. De aceea vrednic este preotul care poate face pe ai săi să înfrângă poftele cărnii, să trăiască din viața duhului și să vină la rugăciune.
Și dacă aceasta e un lucru greu, la ce să mai punem îngrădiri: să te rogi în cutare loc sau în celălalt, nu în case particulare? Cum adică? În case particulare nu este Dumnezeu?
Că este mai bine, pentru mari adunări, să ai mari încăperi, da. Dar nu e un principiu, ca să nu ne putem ruga și în alte locuri, fiindcă Dumnezeu este duh și te poți închina Lui oriunde, cu duhul și cu adevărul.
Arhimandrit Iuliu Scriban, Așa-zisul protestantism al Oștii Domnului
