vers. 3: Tot felul de binecuvântări
Dumnezeu poate să facă și să dea nespus mai mult decât cerem sau gândim noi (Efeseni 3, 20). El nu este mărginit nici la puterea, nici la posibilitatea, nici la dragostea de a ne da.
Dar noi nu suntem în stare a le primi. N-avem pentru aceasta nici dorința, nici voința, nici înălțimea sufletească.
Dragă suflete, întrebarea ta cea mare nu trebuie să fie dacă este sau nu o existență veșnică pentru tine. Existența aceea a ta este un adevăr tot atât de sigur ca și existența ta aceasta de acum. Iar faptul că lumea de acum o tăgăduiește nu anulează adevărul ei, după cum faptul că o mulțime de orbi ar tăgădui existența soarelui nu ar anula adevărul acestei lumini, ci-l va întări.
Întrebarea cea cutremurătoare pe care trebuie să ți-o pui tu este: Unde îţi vei petrece tu existenţa ta veşnică?
Scumpe suflete zidite de iubirea Tatălui și cercetate de dragostea Fiului Sfânt, și vouă vi s-a vestit Adevărul prin care puteți moșteni viața veșnică. El vă mai vorbește încă chiar și acum, dar nu vreți voi oare să-L cunoașteți pe Dumnezeu și să aveți viață? În clipa ultimei rugăciuni, Mântuitorul stătea, înaintea Tatălui, între ucenicii Săi și lume.
Ucenicii Săi erau la dreapta, iar lumea era la stânga Lui. În bucuria cu care privea la ei, simțea durerea, privind la lume. La lumea între care și în care eram atunci și noi, dar din care, prin cunoașterea lui Hristos – slavă Tatălui! – am ieșit, care am ieșit.
Despre Sf. Gheorghe spun Viețile Sfinților că s-a luptat cu un balaur înfricoșat. Desigur, o luptă crâncenă va fi fost aceasta. A fost, așa zicând, o luptă pe „moarte și viață”. Era o luptă ce se dădea cu „ori-ori”; ori biruia Sf. Gheorghe, ori biruia balaurul. La urmă, a fost biruit și omorât balaurul. O astfel de luptă – în înțeles duhovnicesc – trebuie să purtăm și noi. E lupta cea mare cu „balaurul cel mare care se cheamă diavol” (Apoc 12, 9). Iar lupta aceasta se dă și azi cu „ori-ori”. Ori te biruie „balaurul”, ori îl birui tu pe el. Ori te biruie patima și păcatul, ori le birui tu pe ele.
De fapt, a spune că suntem în Hristos și că Îl cunoaștem pe El, dar a nu fi una cu frații și cu Lucrarea în care ne-a chemat Dumnezeu, este o nepotrivire, este o minciună, este o înșelare. Credem că se inșală amar acei care trăiesc în felul acesta. Pentru că a fi una cu Hristos în chip desăvârșit și adevărat înseamnă tot așa de limpede a căuta cu tot sufletul să fii una și cu frații, care sunt mădularele Lui.
Oricine este despărțit de frații între care l-a chemat Dumnezeu, acela este un orb sau un nebun, dacă își închipuie că poate fi una cu Hristos. Cum Îl poate iubi cineva pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, când nu-i poate iubi si asculta pe frații lui, care sunt reprezentarea văzută a lui Hristos (I In 4,20-21)?
Sunt câțiva ani de atunci. O boala neiertătoare se furișase în pieptul meu și o altă boala și mai grea rodea în sufletul meu. Cu pași repezi alergam spre pieire trupească și sufletească. Pe urmă se întâmplară lucruri mari în viața mea. În casa mea se petrecu o golgotă și medicii clătinară din cap la căpătâiul capului meu. Eram pierdut… Atunci avui o noapte plină de fior, o noapte pe care o țin minte și azi. Îndată ce am adormit mi se părea că în fața mea se deschide un mormânt și se face o judecată. Glasul unui judecător se auzi înșirându-mi păcatele și în timp ce le înșira, mormântul se lărgea. Pe urmă răsună sentința; «plata păcatului este moartea» (Romani 6, 23).
“Ieri cu Tine Hristoase m-am îngropat, astăzi mă ridic împreună cu Tine…”
Aşa zice una din cântările bisericeşti ale Învierii şi în această preafrumoasă cântare este pusă o învăţătură de mare însemnătăte pentru noi creştinii. Învăţătura este aceasta: Să ne dăm seama despre jertfa Mântuitorului. Să cădem plângând la picioarele Crucii, dându-ne seama că pentru noi a suferit, a murit și s-a îngropat Mântuitorul Hristos. Prin această dare de seamă sufletească trebuie să simțim apoi cum și «omul nostru cel vechi și păcatele lui, cu Hristos împreună se răstignește» (Romani 6, 6), moare, se îngroapă și apoi «înviază în Hristos ca o făptură nouă» (II Corint. 5, 17) iertată și mântuită.
Aceste vorbe, acest adevăr este temeiul vieții noastre creștinești. „Iar dacă n-a înviat Hristos, zadarnică este credința voastră”, scria apostolul Pavel corintenilor. Dar Hristos a înviat și prin învierea Sa ne-a trecut și pe noi „din moarte la viață”. Moartea nu ne mai stăpânește. Ea este acum numai o trecere la o altă viață; un somn înainte de sculare; o noapte înainte de ziuă și lumina cea nesfârșită de dincolo de mormânt.
Adevărul învierii noastre, iată, ni-l spune acum și primăvara Domnului.
Să ieșim, dar afară din tabără, la El… (Evrei 13, 13)
Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul Crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. «De aceea şi Iisus, ca să sfinţească norodul cu însuşi Sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără, la El» (Evrei 13, 12-13). Golgota stă şi azi tot acolo: afară din lume. Şi toţi cei ce voiesc să meargă după Domnul, toţi cei ce vor să meargă la Golgota, trebuie să iasă din «tabără», trebuie să iasă din lume, să iasă din duhul acestei lumi.
«Să mergem la El, afară din tabără». Să mergem la El, ieşind din lume.
Jertfa Crucii este temeiul și temelia mântuirii noastre, de aceea spunea apostolul Pavel pe tot locul «că predică pe Hristos cel răstignit» și «se laudă cu crucea Domnului». Dar Jertfa Crucii numai atunci poate fi mântuitoare de suflet dacă înțelegem 3 lucruri: ce înseamnă Crucea, ce ne dă Crucea şi ce cere de la noi Crucea?
Ce înseamnă Crucea? Crucea înseamnă să-ți dai seama despre darul cel mare al dragostei și iertării dumnezeiești. La picioarele Crucii, tu cititorule trebuie să te simți mai întâi apăsat și doborât de păcatele tale, trebuie să te simți un Adam izgonit în noaptea și iadul pierzării ca apoi să-ți dai seama că nimeni și nimic nu te poate scăpa din pierzare decât Jertfa lui Iisus.