Sunt câțiva ani de atunci. O boala neiertătoare se furișase în pieptul meu și o altă boala și mai grea rodea în sufletul meu. Cu pași repezi alergam spre pieire trupească și sufletească. Pe urmă se întâmplară lucruri mari în viața mea. În casa mea se petrecu o golgotă și medicii clătinară din cap la căpătâiul capului meu. Eram pierdut… Atunci avui o noapte plină de fior, o noapte pe care o țin minte și azi. Îndată ce am adormit mi se părea că în fața mea se deschide un mormânt și se face o judecată. Glasul unui judecător se auzi înșirându-mi păcatele și în timp ce le înșira, mormântul se lărgea. Pe urmă răsună sentința; «plata păcatului este moartea» (Romani 6, 23). Îmi dădeam seama că e vorba de osândirea mea și cu un fior de moarte am strigat «vai de mine, sunt pierdut». Dar în acea clipă o voce se auzi: «staţi, staţi, nu omorâţi pe omul acesta… Dreptule Judecător, mor eu în locul acestui vinovat…» şi cel ce venise începu să moară pentru mine cu chinuri mari. Chinurile lui mă uşurau pe mine şi moartea astupa mormântul din faţa mea. Pe urmă judecătoria se închise strigând: «ești iertat pentru sângele lui…»
Când m-am trezit din acest vis eram tot asudat și sudorile de pe fața mea mi se păreau că sunt sângele celui ce murise pentru mine.
Am înțeles îndată că Cel ce murise pentru iertarea mea pentru iertarea mea fusese Iisus Mântuitorul și căzând în genunchi m-am rugat cu lacrimi fierbinți.
De atunci eu «sunt un nebun pentru Hristos» (I Corinteni 4, 10). De atunci eu nu mai sunt al meu, ci sunt al lui Iisus Hristos care m-a răscumpărat cun un preț mare (I Corinteni 3, 25 și 6, 19). De atunci, clipă de clipă îmi dau seama că eu ar trebui să fiu azi un mormânt acoperit de mult cu iarba uitării, dar sunt o ființă vie și înviață de El. De atunci, clipă de clipă îmi dau seama că «nu mai trăiesc eu – cu patimile și voile mele – ci trăiește (și trebuie să trăiască) în mine Iisus Hristos care s-a dat pe sine pentru mine» (Galateni 2, 20). De atunci, îmi închin mereu Lui toată viața mea și îmi pun toată averea sufletească la picioarele Crucii. De atunci eu mă înfior ori de câte ori zic «Hristos a înviat» și mă cutremur când aud cântarea «și celor din mormânturi viață le-a dăruit».
Am făcut această mărturisire aici la gazetă ca să te întreb și să te întrebi și tu cititorule, despre felul cum ai aflat și tu moartea și învierea Domnului. Învățătura despre darul învierii din morți este frumoasă, dar nu ne este de mântuire sufletească, dacă n-am înviat la o viață nouă prin Jertfa Crucii încă trăind în această lume. Ai primit tu cu adevărat Jertfa Crucii ca să ai această înviere?
Preot Iosif Trifa, Ziarul Lumina Satelor, anul 192, nr. 17, pag. 1