Text

De luni se începe Săptămâna cea Mare și sfântă a patimilor lui Hristos. Toaca va începe să răsune mai cu durere și clopotul să cheme la biserică mai duios și mai stăruitor ca oricând. Evanghelia si cântările bisericești ne vor spune iarăși înfricoșatele patimi și suferințe pe care le-a răbdat Hristos pentru noi.

„Moise, Moise, dezleagă încălțămintea din picioarele tale, căci locul pe care mergi tu pământ sfânt este”, a zis Domnul către Moise care suia muntele Horeb. Așa ne strigă și Biserica noastră acum: „Creștinilor, opriți-vă în loc și vă dezbrăcați de patimi și păcate, căci vremea și săptămâna în care intrați acum este vreme sfântă”.

„Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.“ (Ioan 12, 15)

O, de câte ori ne-am încredinţat noi că nici o întâmplare nu este întâmplătoare, ci că totul este mai dinainte ştiut şi determinat de cauze care au între ele o adâncă şi tainică legătură, rânduită de Înţelepciunea lui Dumnezeu. Cunoscută era, şi profeţită, şi pregătită mai dinainte venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ. Şi la fel cunoscut era fiecare eveniment, fiecare întâmplare care a însoţit Venirea şi Naşterea, precum şi Viaţa, şi plecarea Sa din nou la Tatăl.

Domnul Iisus știe slăbiciunile noastre și are milă de noi atunci când, uitând făgăduința Sa, ne lăsăm zdrobiți de puteri mai mari decât puterile noastre. Ne înțelege și nu ne judecă dacă îndată după aceea ne redresăm iarăși.

Iisus le-a zis asupritorilor Săi: Iată-Mă, Eu sunt aici! Ce aveți, aveți cu Mine! Pe aceștia lăsați-i să se ducă. Cu ei nu aveți nimic. Hristos totdeauna Se pune garant pentru ai Lui. Se dă pe Sine zălog în locul lor. Se predă legat pe Sine, pentru ca ei să fie lăsați dezlegați și liberi. Hristos S-a dat pe Sine rob, pentru a ne slobozi pe noi toți. El a primit orice suferință pentru Sine, dar i-a scos de sub orice primejdie pe ai Săi.

Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce. (II Tesaloniceni 3, 10)

În epistolele apostolului Pavel aflăm Evanghelia aplicată la viață, în toată întregimea ei. În ele aflăm și învățătura despre muncă. Apostolul Pavel predică cu apăs și munca, lucrul mâinilor sau a capului, munca intelectuală de care avem lipsă pentru a ne asigura traiul vieții. Apostolul Pavel ne predică munca, întâi ca pe testamentul ce ni l-a lăsat Domnul Dumnezeu prin strămoșul Adam: cu multă trudă să–ţi scoţi hrana din pământ… în sudoarea feţii tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat. (Facere 3, 17-19)

În Biblie  ne spune prorocul Ezechiel că i s-a arătat odată următoarea vedenie:

«O apă văzut-am curgând din lăcașul Domnului. Un om mi-a zis «treci apa». Și am intrat în apă și apa la început ajungea până la glezne, apoi până la genunchi și pe urmă s-a făcut râu mare până la brâu. Și omul mi-a zis: Aceasta este «apa iertării» «şi această apă va intra în marea moartă şi vărsându-se în mare, apele ei se vor vindeca… Și se va însănătoși și va trăi tot acela peste care va curge râul… și pe lângă acest râu vor crește tot felul de pomi roditori și nu se va sfârși rodul lor pentru că apele care-i udă din cele sfinte ies»… (Ezechiel cap. 47).

Soțule sau soție! Voi aveți nevoie unul de dragostea celuilalt mai mult chiar decât de pâinea și de hainele și de banii voștri.

Iubiți-vă cu căldură neschimbată, proaspătă și dulce unul pe celălalt.

Soțule, iubește-ți soția ta așa cum este ea acum; nu aştepta până când va deveni aşa cum ai dori tu să devină!

Soţie, iubeşte-ţi soţul tău așa cum este el, până când, prin iubire, vă veți ajuta să ajungeți și unul și celălalt așa cum trebuie să fiți.

Ca niște picuri de miere, cad pe auzul inimii părintești sunetele dulci ale cuvintelor drăgălașe spuse de copilașii lor. De dimineața până seara ar săruta părinții, de mii de ori, gurița aia scumpă din care tot ar vrea și ar vrea să cadă, fără a se mai sătura niciodată, aceste ciripiri îngerești, mai frumoase decât orice alt cântec din lume. Așa dorește Domnul rugăciunile dragostei noastre.

Cele mai frumoase clipe ale dragostei dintre copii și părinții lor sunt acele din cei câțiva anișori când își spun și își întreabă unii altora toate lucrurile

Slăvită este clipa când sufletul chemat de Hristos ajunge la încredințarea că nimic din tot ceea ce i se dă nu vine decât de la Dumnezeu. Slăvită este starea acelui suflet care în tot ce primește, vede și simte numai un dar al dragostei și al înțelepciunii Tatălui Ceresc. Nici o stare nu-i atât de înaltă ca aceea pe care ți-o dă încredințarea că toate cele ce vin lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său (Romani 8, 28).