Dulcea părtășie cu Domnul (I) – Traian Dorz

Ca niște picuri de miere, cad pe auzul inimii părintești sunetele dulci ale cuvintelor drăgălașe spuse de copilașii lor. De dimineața până seara ar săruta părinții, de mii de ori, gurița aia scumpă din care tot ar vrea și ar vrea să cadă, fără a se mai sătura niciodată, aceste ciripiri îngerești, mai frumoase decât orice alt cântec din lume. Așa dorește Domnul rugăciunile dragostei noastre.

Cele mai frumoase clipe ale dragostei dintre copii și părinții lor sunt acele din cei câțiva anișori când își spun și își întreabă unii altora toate lucrurile, cu o dragoste atât de nevinovată, cu o părtășie atât de deplină, cu o dorință atât de dulce… O, dacă așa ar rămâne pe totdeauna părtășia noastră cu Domnul nostru preaiubit!

Prea curând vin anii când copiii crescuți își găsesc alte iubiri decât cea părintească. Și încep să spună și să-i întrebe tot mai puțin și tot mai rar pe părinții lor… Până când mama sau tatăl pot sta zile întregi, uneori și mai mult, în aceeași casă cu copilul lor, fără ca acesta să le mai spună sau să-i mai întrebe nimic. Cine ar fi în stare să mai poată măsura atunci durerea unei inimi părintești!

Poate fiul sau fiica sa atunci să-i dea tatălui ori mamei o pâine cât de mare și de albă (când arar mai sunt și fii care au măcar această grijă). Sau poate să le dea o haină cât de groasă și un așternut cât de moale, dacă niciodată nu-și mai face fiul ori fiica timp să-i spună sau să-l întrebe nimic pe părintele său bătrân, acesta se va simți tot mai străin și tot mai povară în casa fiului său. Își va aduce mereu cu durere aminte de dragostea copilului lor din anii când spunea și întreba… Și va plânge aceasta cu amar, în tăcerea închisorii lui plină de gheață din casa caldă a fiului său…

Poate că îngrijești și tu de hrana și adăpostul părinților bătrâni, dacă ești măcar om! Sau, dacă ești fiară sau demon, nici nu-ți mai pasă sau chiar îți este și rușine de părinții tăi… Dar chiar om să fii și chiar dacă cu o conștiință curată îți îndeplinești datoria de a-ți întreține, în condiții omenești, pe părinții tăi neputincioși acum, o, nu uita că ei mai au nevoie nu numai de pâinea și de căldura casei tale ci și de tine însuți, de dragostea și de căldura inimii tale. Dă-le-o aceasta așa cum și-au dat-o ei când tu aveai nevoie de ea.

Fă-ți timp să stai de vorbă cu părinții tăi măcar din când în când. Fă-ți zilnic timp, dacă poți, să le spui ceva sau să-i întrebi ceva cu un cuvânt iubitor. Aceasta îi va face fericiți. Și nu numai pe ei, ci mai ales pe tine.

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită