“Şi a treia zi s-a făcut o nuntă în Cana. Şi Mama Iui Iisus era acolo; şi a fost chemat şi Iisus cu ucenicii Lui” (Ioan 2, 1-2).
Versetul acesta ne este atât de cunoscut fiecăruia dintre noi… pentru că la toate nunţile noastre s-a vorbit despre el şi se va vorbi până la sfârşitul veacurilor. Ni-e aşa de drag versetul acesta! Ni-e aşa de dulce şi aşa de scump, că eu aş vrea mereu să-l auzim şi mereu să ne bucurăm de el.
Şi au lăsat israelitenii calea Dumnezeului părinților lor şi au slujit la idoli. (II Cronici 24, 18-21)
Chipul de mai sus arată o întâmplare din Biblie. Această întâmplare este scrisă parcă anume despre noi şi pentru noi, pentru vremurile noastre şi purtările noastre. Ascultaţi cum istoriseşte Biblia această întâmplare: în vremea împăratului Ioas, „au lăsat israelitenii calea Domnului Dumnezeului părinţilor lor şi au slujit idolii lor. Şi s-a făcut urgie peste Iuda şi peste Ierusalim pentru aceasta. Şi Domnul a trimis la ei proroci, să-i întoarcă şi n-au ascultat de înştiinţările ce le-au primit. Şi Duhul Domnului a umplut pe Azaria, preotul, şi s-a sculat Azaria în faţa poporului şi i-a zis: «Acestea zice Domnul!:
Fii încredințat deplin că așa cum va răspunde Domnul – și nu altfel – este cel mai bine. Apoi, de fiecare dată, veghează cu mulțumiri lui Dumnezeu pentru orice mod în care ți-a răspuns El rugăciunilor tale (Coloseni 4, 2).
Cerurile sunt pline de cântările de laudă și de preamărire a lui Dumnezeu, cântări pe care I le aduc fără încetare creaturile Sale care au rămas în fericirea ascultării de voia Lui și se bucură de lumina prezenței Sale…
Chipul de mai jos arată o întâmplare pe care o istoriseşte Isus Navi (Iosua) în capitolul 10. Şi anume ne spune Biblia că israelitenii aveau o mare bătălie la Gabaon, cu cinci împăraţi păgâni; şi s-a rugat Isus Navi lui Dumnezeu să oprească soarele pe cer, ca să poată isprăvi lupta şi să-i biruie pe păgâni. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui „şi a stătut soarele în mijlocul cerului şi n-a mers către apus o zi întreagă”, până ce israelitenii îi biruiră pe păgâni.
Cu aceste cuvinte se începe Biblia, adică Cartea sfântă, care cuprinde Cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor pentru mântuirea lor sufletească. În şase zile, ne spune Biblia că a făcut Dumnezeu lumea cu toate cele ce sunt într-însa. Din ce a făcut Dumnezeu lumea şi de ce a făcut-o? Dumnezeu a făcut lumea din nimic, cu Cuvântul Său, şi a făcut-o din îndurare şi bunătate faţă de noi, ca printr-însa să-L putem cunoaşte şi preamări. Lumea cu toate cele ce sunt într-însa este şi trebuie să fie pentru noi o carte deschisă care mărturiseşte şi-L vesteşte pe Dumnezeu, Făcătorul ei.
Uneori, Domnul răspunde îndată strigătelor rugăciunii noastre. El răspunde grabnic atunci când primejdia este foarte aproape de noi sau când vremea ajutorului Său este sosită, sau când rugăciunea este strigată cu putere și disperare, din tot sufletul răscolit. Și ce fericit este pentru noi acest răspuns! Dar Domnul uneori ne răspunde mai târziu sau chiar mult mai târziu, – fiindcă nici primejdie, nici grabă nu era să răspundă mai devreme.
Spune o înțelepciune veche că, cu cât un munte e mai înalt, cu atât valea din preajma lui este mai adâncă. Că lângă fiecare vârf luminos și însorit, cu orizont larg, de necuprins, se află adesea o vale îngustă, prăpăstioasă, un defileu strâmt și întunecos.
Se pare că și în viața biblică și în cea spirituală este tot cam așa. Pe Tabor era atâta lumină, era binecuvântare, era fericire fără seamăn. Era Dumnezeu, erau profeții, era slava Domnului. Cei trei ucenici și mai ales Petru, ar fi dorit să nu mai coboare de acolo. Însă acolo era doar un strop, doar un crâmpei din Veșnicie. Viața merge înainte, trebuia coborât în vale.
Când citim în Cartea I Împăraţi capitolul 12, o istorie îndurerată, ni se strânge şi nouă inima de durere, pentru că acolo scrie aşa ca titlu: “Dezbinarea împărăţiei”.
Ce binecuvântare a fost pe pământ totdeauna atunci când un om trimis de Dumnezeu a fost ascultat, a fost iubit şi a fost urmat de tot poporul. Dar ce dezastru a urmat atunci când oamenii aceştia ai lui Dumnezeu nu au mai fost ascultaţi, nu au mai fost iubiţi, nu au mai fost urmaţi.
Binecuvântată este casa, Biserica, familia, poporul acela în care este unitate. Dar unde nu-i unitate nu este nici pace, nici bucurie, nici linişte, nici binecuvântare.
S-a spus aici despre Lucrarea Oastei, unde Dumnezeu ne-a crescut, ne-a ales, ne-a chemat şi ne-a pus pe noi, Lucrare care este în Biserica noastră şi în poporul nostru.
Nu-i nicio primejdie mai mare pentru Biserică decât neascultarea, decât dezbinarea. În toate vremile şi în toate timpurile, acolo unde au apărut neascultători şi dezbinători, au adus ruină şi pagubă.
Generație după generație s-au dus credincioșii Domnului în cer la Hristos, Domnul lor, iar El a rămas mereu pe pământ, spre a fi veșnicul însoțitor și pentru celelalte generații de oameni care încă vor veni – până la cea din urmă. Veșnicul Hristos, rând pe rând, i-a scăpat pe ai Lui din închisori, din spitale, din cuptoare, din necazuri, din lume. Dar El Însuși, Care fusese cu ei, a rămas mereu tot acolo, pentru ca să-i primească, să-i asculte și să-i izbăvească mereu pe alții, până îi va scăpa pe toți ai Săi care va trebui să treacă pe acolo, până ce îi va duce în fericita nemurire pe toți ai Săi, prin iubirea de El. Ultimul va ieși din închisorile lumii El, Nemuritorul Iisus Hristos, cum și după ce-au ieșit cei trei tineri din cuptorul lor de foc, El, Cel de-al patrulea, a rămas încă (Daniel 3, 25).