Şi au lăsat israelitenii calea Dumnezeului părinților lor şi au slujit la idoli. (II Cronici 24, 18-21)
Chipul de mai sus arată o întâmplare din Biblie. Această întâmplare este scrisă parcă anume despre noi şi pentru noi, pentru vremurile noastre şi purtările noastre. Ascultaţi cum istoriseşte Biblia această întâmplare: în vremea împăratului Ioas, „au lăsat israelitenii calea Domnului Dumnezeului părinţilor lor şi au slujit idolii lor. Şi s-a făcut urgie peste Iuda şi peste Ierusalim pentru aceasta. Şi Domnul a trimis la ei proroci, să-i întoarcă şi n-au ascultat de înştiinţările ce le-au primit. Şi Duhul Domnului a umplut pe Azaria, preotul, şi s-a sculat Azaria în faţa poporului şi i-a zis: «Acestea zice Domnul!:
«Pentru ce călcaţi poruncile Domnului? Nu veţi spori. Pentru că aţi părăsit pe Domnul, şi El vă va părăsi pe voi». Şi s-a sculat asupra lui poporul şi l-au ucis cu pietre.
Aceasta este întâmplarea din Biblie şi asemănarea ei cu vremurile şi purtările noastre. Oricine o poate vedea şi afla. Şi noi am lăsat căile lui Dumnezeu şi ale părinţilor noştri. Alte purtări aveau părinţii şi bătrânii noştri: mai curate, mai cinstite, mai apropiate de Dumnezeu şi poruncile Lui. În sute de feluri noi am pierdut şi pierdem mereu purtările cele creştineşti şi datinile cele vechi si bune ale moşilor şi strămoşilor noştri. Zavistia, ura de oameni, împerecherile, lăcomia după bani şi câştiguri parcă n-au fost niciodată mai în floare ca acum. Israelitenii Îl lăsaseră pe Dumnezeu şi se închinau la idoli. Şi oamenii de azi fac tot aşa, căci şi astăzi e plină lumea de idoli. Banii, plăcerile, beţiile, chefurile, poftele, fălile sunt tot atâţia idoli ai vremurilor noastre şi foarte mulţi oameni nu mai cred în altceva decât în aceşti idoli, precum zice şi Apostolul Pavel, că „Dumnezeul lor este pântecele”.
Pentru păcatele israelitenilor, ne spune mai departe Biblia că „s-a făcut urgie peste Iuda şi Ierusalim”. Pentru păcatele noastre, şi noi am avut urgia războiului. Războiul a fost înştiinţarea Domnului şi chemarea Domnului către oameni să-şi îndrepte purtările şi căile cele rele. Dar oamenii n-au ascultat înştiinţările şi chemările Domnului. Războiul a trecut şi nu l-am ascultat, ci parcă mai răi ne-am făcut. „Bătutu-i-am şi n-au simţit, zdrobitu-i-am şi n-au vrut să se întoarcă”, zice Domnul, prin Ieremia prorocul (Ieremia 5, 3). Şi de aceea către noi grăieşte azi mustrarea Domnului: „Fiindcă M-aţi părăsit pe Mine, şi Eu vă voi părăsi pe voi“…
Vremurile de azi, cu necazuri ce nu se mai gată, cu greutăţi ce parcă ne sugrumă cu totul, cu întristări, cu nesiguranţă şi veşti de războaie şi tulburări, toate sunt arătarea Domnului şi pedeapsa Domnului ce zice: „Deoarece strigat-am şi n-ați auzit, ci aţi defăimat sfaturile Mele şi nu aţi luat aminte certările Mele, pentru aceea şi Eu voi râde de pieirea voastră… şi nu vă voi auzi pe voi” (Pilde 1, 24-28). „Ascultă, pământule, iată, Eu aduc peste aceşti oameni rele din care nu vor mai putea scăpa”, zice Domnul prin Ieremia prorocul (leremia 6, 19; 11, 11).
Israelitenii l-au omorât pe Azaria, trimisul lui Dumnezeu, care-i chema la îndreptare. Să luăm aminte că şi noi facem tot aşa când n-ascultăm chemarea Mântuitorului Hristos, pe Care „L-a trimis Dumnezeu în lume ca să mântuiască lumea” (Ioan 3, 17). De câte ori, la chemările lui Iisus să ne întoarcem la căile vieții, noi răspundem cu păcate şi fărădelegi, de atâtea ori Îl răstignim şi omorâm din nou pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6, 6), ca şi israelitenii pe Azaria, preotul.
Creştinilor! Trăim vremuri de cumplită decădere a moravurilor şi purtărilor creştine Calea pe care merg oamenii şi omenirea de azi este „calea cea largă ce duce la pieire” . Numai un singur lucru ne poate scăpa de această pieire: întoarcerea către Dumnezeu. „De nu vă veţi îndrepta, toţi veţi pieri.” „Întoarceţi-vă către Mine şi Eu mă voi întoarce către voi”, zice Domnul (Maleahi 3, 7). „Veniţi să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile” (Osea 6, 1-2). „Sunt milos – zice Domnul prin prorocul Ieremia – şi nu voi ţine până la sfârşit mânia Mea, numai cunoaşte-ţi păcatul cu care ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu”. „Aceasta zice Domnul puterilor: «Sloboadă ochii voştri lacrimi şi genele voastre curgă apa, că n-aţi păzit poruncile Mele»” (Ieremia 9, 18). Cunoaşterea păcatului şi stropirea lui cu lacrimile părerii de rău, acesta este începutul oricărei mântuiri. Acesta trebuie să fie şi începutul mântuirii şi scăpării noastre din vremurile şi stările cele grele de astăzi. Până nu vom face acest început, în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune.
Cititorule! Şi uşa mântuirii tale numai în această parte se poate deschide!
Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, anul 1922, nr. 50, pag. 3
