Binecuvântată este casa, Biserica, familia, poporul acela în care este unitate. Dar unde nu-i unitate nu este nici pace, nici bucurie, nici linişte, nici binecuvântare.
S-a spus aici despre Lucrarea Oastei, unde Dumnezeu ne-a crescut, ne-a ales, ne-a chemat şi ne-a pus pe noi, Lucrare care este în Biserica noastră şi în poporul nostru.
Nu-i nicio primejdie mai mare pentru Biserică decât neascultarea, decât dezbinarea. În toate vremile şi în toate timpurile, acolo unde au apărut neascultători şi dezbinători, au adus ruină şi pagubă. Cea mai mare pagubă Bisericii!
De aceea, fraţii noştri dragi, am vrea din toată inima noastră şi din tot sufletul nostru, aşa după cum a arătat marele nostru înaintaş, pentru că mulţi au fost şi pe vremea părintelui Iosif care au spus: “Da, aşa începe Oastea, dar pe urmă o va duce Trifa de râpă şi va ajunge o nouă sectă în Biserica noastră”…
Părintele Iosif ne-a învăţat să fim una în Biserică. De-atunci şi până astăzi, fraţii noştri, părinţii noştri, oamenii lui Dumnezeu care au pe inimă gândul acesta, au căutat şi au luptat să dovedească că nu au dreptate vrăjmașii părintelui Iosif care au spus că Oastea va ajunge de râpă, că unii o vor lua la stânga iar alţii la dreapta.
Noi, fraţii noştri dragi, luptăm pentru unitate!
Dorim unitate! Dorim să fim una! Dar pentru ca să fim una, lucrarea aceasta frumoasă să fie cum a fost la începutul ei, noi avem nevoie cu toţii de ascultare. Da! Avem nevoie de ascultare!
Dumnezeu a vrut să facă o lucrare, când a vrut să mântuiască lumea din pieire, din stricăciune şi din moarte, când S-a gândit să trimită pe Fiul Său cel Scump să plătească preţul cel mai mare al răscumpărării noastre… Oare a făcut numai singur lucrul acesta? Nu! El S-a gândit să trimită pe Fiul Său pe pământ într-un cămin. Cât de mult am dori ca şi noul cămin care se întemeiază astăzi să fie un cămin în care să crească Iisus, să crească Cuvântul, să crească cântarea şi lucrarea lui Dumnezeu.
A avut nevoie Dumnezeu să caute un Iosif neprihănit, un om cinstit, un om curat la suflet, pentru ca mâinile lui cinstite să poată să lucreze şi să agonisească o bucată de pâine pentru Fiul lui Dumnezeu ca Om.
A avut nevoie apoi de o Fecioară! O Fecioară curată, o Fecioară Sfântă, o Fecioară neprihănită, o Fecioară ale cărei braţe să nu fie deosebite de braţele heruvimilor de unde vine Dumnezeu pe pământ – şi a găsit-o.
Mila lui Dumnezeu aici pe pământ a fost că s-a folosit şi de oameni la lucrarea mântuirii, să lucreze împreună – Dumnezeu împreună cu omul. Căci dacă ar fi venit un înger din Cer, un arhanghel care să ne vestească nouă Evanghelia, ne-am fi cutremurat, ne-am fi îngrozit. Dar Dumnezeu trimite în mijlocul nostru oameni ca şi noi, care au trăit pe pământ ca şi noi, care au avut necazuri şi greutăţi ca şi noi.
Dumnezeu S-a folosit de aceşti oameni să lucreze cu ei pentru mântuirea omenirii. De aceea, noi dorim, toţi aceia care ascultăm de Dumnezeu, să ascultăm şi de oamenii pe care i-a trimis Dumnezeu, pentru că scris este: “Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, dar cine nu vă ascultă pe voi, pe Mine nu Mă ascultă”.
S-a vorbit aseară aici despre istoria poporului Israel, pentru că şi istoria poporului nostru şi a Oastei Domnului se aseamănă, în mare parte, cu istoria poporului Israel. Cum l-a scos Dumnezeu din Egipt pe Israel, căci a vrut ca poporul acesta să fie al Lui şi L-a dus spre Canaan.
Dar pentru Lucrarea aceasta Şi-a ales un om, Şi-a pregătit o unealtă de care să se folosească. Cine ar fi crezut că Moise, copilașul care la trei luni a fost aruncat pe apa Nilului într-un sicriaş de papură… cine ar fi crezut că Moise va fi omul acela, trimisul lui Dumnezeu? Omul de care să se folosească Dumnezeu şi în care să se poată încrede Dumnezeu.
Apostolul Pavel spune: “Prin credinţă l-au ascuns părinţii lui trei luni. Prin credinţă l-au pus și în sicriaşul de papură”. Cu ce rugăciuni s-o fi rugat mama lui când l-a pus pe apă? “Doamne, ai grijă de el, că eu am putut să am grijă de el numai până aici…” Priviţi la răspunsul lui Dumnezeu: “O, cum să nu am Eu grijă de acela pe care l-am ales? Fii pe pace! Că el rămâne în grija lui Dumnezeu”. Şi Dumnezeu a avut grijă de Moise, şi l-a pus… unde? Chiar în casa celui mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, în casa lui Faraon, cel care căuta nimicirea poporului Israel. Doamne, ce minunat lucrezi Tu! Nimeni, Doamne, nu este ca şi Tine.
Moise a fost omul lui Dumnezeu. Ni-e drag să vorbim de oamenii aceştia, căci ei sunt aleşii lui Dumnezeu, de care S-a folosit Dumnezeu. Ni-e drag să privim la ascultarea lor, la viaţa lor sfântă. Ni-e drag să stăm pe lângă ei… căci de atâtea ori noi ne simţim atât de mici şi atât de neînsemnaţi şi am vrea să ajungem până la picioarele lor şi să învăţăm de la ei Ascultarea, Supunerea, Smerenia.
Dumnezeu S-a folosit de Moise, şi a ştiut nu numai întregul Israel, ci şi neamurile dimprejur, că Moise este omul lui Dumnezeu, că Moise este trimisul lui Dumnezeu, că de Moise Dumnezeu Se foloseşte. Şi aşa a fost.
Dar de ce, fraţilor, s-a mai găsit, pe ici pe colo, câte o vorbă, câte un glas care să spună şi să se ridice împotriva lui Moise, a omului lui Dumnezeu: “Dar de ce Moise?… De ce se ridică el mai presus de adunarea lui Dumnezeu? Dar nu este toată adunarea a Domnului? Dar nu este toată adunarea aceasta sfântă? Moise se ridică el mai sfânt? Moise se ridică el mai înalt ca ceilalţi?…”
O, oameni! Cum nu s-a deschis pământul să vă înghită înainte de a rosti aceste vorbe cu buzele voastre? Cum oare? Cum aţi putut să vorbiţi oare despre acel om care a fost cel mai blând om de pe faţa pământului? Când el de atâtea ori cădea cu faţa la pământ, plină de lacrimi: “Doamne, fie-Ți milă de poporul acesta!… Doamne, e poporul Tău, adu-Ți aminte de părinţii lor. Doamne, nu-i nimici, mai bine şterge-mă pe mine din Cartea Ta…”
Şi totuşi, Core, Datan şi Abiram au îndrăznit să se ridice împotriva acestui om al lui Dumnezeu… Cum au putut s-o facă?
Se spune că atunci când Israel a ieşit din Egipt, în noaptea aceea, fiecare cu familia lui, cu copiii şi toate lucrurile lor, şi fiecare cu ceea ce avea – se grăbeau să iasă, se grăbeau să treacă… pentru că şi egiptenii îi grăbeau să plece de la ei… – Moise şi-a adus aminte despre un înaintaş, despre un mare om al lui Dumnezeu care, cu 400 de ani înainte, fusese pe acele locuri, şi la moartea lui lăsase o poruncă’: “Fraţii mei, când veţi ieşi din Egipt să vă duceţi în ţara pe care v-a dăruit-o Domnul, pe care a promis-o El părinţilor voştri – să nu lăsaţi aici oasele mele, ci luaţi oasele mele din mormânt şi duceţi-le cu voi, căci vreau ca oasele mele să nu fie despărţite de fraţii mei, de părinţii mei…”
Cine să se mai gândească în această noapte și la oasele lui Iosif? Cine să se mai întrebe: “Unde vor fi ele oare?”. Cu cine să se mai sfătuiască Moise atunci? Desigur că o fi chemat pe unele dintre căpetenii, cum au fost şi Core, Datan şi Abiram, şi le-a vorbit despre lucrul acesta… Dar Core, Datan şi Abiram, cu gândul şi inima lor la comoară, la aurul lor, au spus lui Moise: “Nu pot, nu am timp, am şi eu grijile mele, am şi eu familia mea, am şi eu necazurile mele. Am treburile mele pe care trebuie să le rezolv şi să le duc…”
Dar Moise nu a vrut nici aur, nici comori – ci s-a dus el singur, cu Dumnezeul Lui, în acea noapte, și a dezgropat oasele lui Iosif şi le-a dus pe spatele lui, ca să împlinească o poruncă, o datorie sfântă faţă de acela care i-a fost părinte, faţă de acela din care a avut viaţa, adică faţă de Iosif.
Trece Moise Marea Roşie cu nişte oase… Trec şi Core, Datan şi Abiram cu comorile lor… Toţi trec dincolo! Doamne, cât de mare Îţi este îngăduinţa Ta! Pe toţi i-ai îngăduit să treacă prin Marea Roşie. Şi pe cel sfânt şi pe cel nelegiuit… Tu, care cunoști gândurile inimilor, orişicât sunt de ascunse, i-ai lăsat.
O, Core!… O, Datan!… O, Abiram!… Voi nu aveţi părinţi? Voi nu aveţi morminte? Voi nu aveţi o ţară? Voi nu aveţi nicio datorie sfântă înaintea Dumnezeului vostru? Voi numai de aurul, de argintul şi de comorile voastre vă îngrijiţi?
O, ce ne doare şi pe noi, astăzi, când totuşi se mai găseşte câte un fiu al lui Core, câte un fiu al lui Datan, câte un fiu al lui Abiram – care se simte bine orişiunde! El nu are părinţii lui care l-au crescut şi care au muncit pentru el şi la care el să ţină ca la ochii lui din cap… Fiii aceştia ai neascultării nu au mama lor care i-a alăptat şi care i-a strâns la sânul cald… Pentru ei orice femeie este mamă. Ei n-au soţia lor cu care să fie una în Hristos. Pentru ei orice femeie poate fi soţie nelegiuită.
Ei n-au o casă care să fie a lor, unde să-și strângă munca lor, unde să-i aştepte copiii lor cu drag și cu bucurie… Ei pot să tragă la orice casă, în orice casă ei pot să se simtă bine.
Ei n-au o Biserică unde să se închine lui Dumnezeu… Pentru ei orice biserică este tot o biserică şi în oricare pot să se simtă bine, fără nicio deosebire! Dar numai una este Biserica lui Hristos! Toate celelalte nu sunt ale lui Hristos, căci unele sunt ale: neascultării, mândriei, trufiei, lăcomiei, ale aurului, banilor, comorilor, hainelor, ale lumii acesteia şi ale duhului ei…
Oamenii aceştia nu au fraţi care să fie fraţii lor… Pentru ei orişicine, orişiunde, orişicum le poate fi frate, chiar dacă sunt fraţi de nelegiuire, de neascultare, de păcat.
Core, Datan şi Abiram, dacă aşa aţi făcut voi, cât de mult ne cutremurăm şi azi când aflăm că v-a înghiţit pământul! Pământul s-a despicat şi v-a înghiţit în adâncul lui.
O, cât de mult am fi dorit și noi astăzi – Core, Datan şi Abiram – ca, odată cu înghiţirea voastră, să fie înghiţit şi păcatul vostru şi neascultarea voastră, să fie înghiţită orice răzvrătire, orice trufie, orice încăpăţânare. Şi să nu mai fie niciodată în lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, nicio urmă, nicio sămânţă din faptele lui Core, Datan şi Abiram. Ci să fie numai dragoste, numai bucurie, numai unitate, să fie numai pace.
din vorbirea fratelui Petru Popa la nunta din Malu-Alb, septembrie 1982
Petru Popa (Săucani)