Când citim în Cartea I Împăraţi capitolul 12, o istorie îndurerată, ni se strânge şi nouă inima de durere, pentru că acolo scrie aşa ca titlu: “Dezbinarea împărăţiei”.
Ce binecuvântare a fost pe pământ totdeauna atunci când un om trimis de Dumnezeu a fost ascultat, a fost iubit şi a fost urmat de tot poporul. Dar ce dezastru a urmat atunci când oamenii aceştia ai lui Dumnezeu nu au mai fost ascultaţi, nu au mai fost iubiţi, nu au mai fost urmaţi.
Ce dezastru a fost şi atunci în tabăra lui Israel, când căpeteniile Core, Datan şi Abiram au spus poporului: “Ne alegem altă căpetenie şi ne întoarcem în Egipt!…”
Altă căpetenie? Nu se poate, oamenilor, să alegeţi voi o altă căpetenie, pentru că a ales Dumnezeu pe omul Lui, pe Moise. Dumnezeu l-a ales pe acela pe care îl iubeşte şi nu mai poate nimeni să aleagă o altă căpetenie, pentru că nimeni nu poate trece peste Dumnezeu.
Şi unde sunt căpeteniile alese de oameni, oare?
Oamenii aleşi ai lui Dumnezeu au fost aleşi pentru ca Dumnezeu să Se folosească de ei până la capăt şi Şi-a dus lucrarea Lui pe care a avut de gând să Şi-o facă prin ei.
Ce binecuvântare a fost în Israel în timpul vieții lui David! Omul acela plăcut, cântăreţul iubit, proorocul lui Dumnezeu… Ce binecuvântare a fost peste întreg poporul, peste toată ţara că el a fost trimisul lui Dumnezeu, peste toţi sfinţii lui Dumnezeu! Ce har, ce linişte, ce bucurie! Ce binecuvântare a fost chiar pe timpul vieţii lui Solomon, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat din pricina vieţii tatălui său.
Dar, odată cu plecarea şi moartea lui Solomon, apare o veste tristă şi dureroasă, o pagubă ce nu s-a mai putut înlocui niciodată: apare un dezbinător – Ieroboam, fiul lui Nebat, despre care scrie Cartea Sfântă că: “Ieroboam l-a făcut pe Israel să păcătuiască” (I Împ. 12,19). Ce greu e păcatul, a unuia singur! Dar când cineva face pe mulţi să păcătuiască, oare cine va răspunde pentru mulții aceia care au păcătuit? Dacă unul singur i-a făcut pe toţi să păcătuiască şi Ieroboam l-a făcut pe Israel să păcătuiască, Ieroboam a fost acela care a dezlipit de Hristos 11 seminții, le-a dezlipit de Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, le-a dezlipit de templul lui Dumnezeu. Ieroboam a fost acela care a făcut şi cei doi viței, idolii din poporul lui Dumnezeu: unul la Betel, acolo unde era Casa lui Dumnezeu, unde părinții se strângeau şi cinsteau acest loc, din pricina numelui care s-a pus la început. Şi Ieroboam chiar în acel loc a pus viţelul de aur.
“Nu se poate să nu vină prilejurile de păcătuire, dar vai de acela prin care vin.”
În primul şi în primul rând, nu a fost Ieroboam vinovatul, ci vinovat a fost Roboam, fiul lui Solomon. “După moartea lui Solomon – ne spune Cartea Sfântă – poporul Israel s-a strâns la curtea împărăţiei lui Roboam şi a cerut să le înlesnească unele lucruri”.
Bătrânii înţelepţi care au fost pe lângă împăratul Solomon au sfătuit pe Roboam aşa: “Ascultă poporul şi îţi va fi supus şi ţie ca şi tatălui tău”.
Dar Roboam nu prea a fost mulţumit de sfatul bătrânilor şi a adunat tinerii care au crescut cu el şi care erau pe lângă el şi i-a întrebat şi pe ei: “Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia care-mi vorbeşte aşa: “Uşurează-ne jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi”? Bătrânii, m-au sfătuit să-i ascult. Voi ce mă sfătuiţi?”. “Ei, Roaboame, dar cum să asculţi tu de popor? Dar cum să urmezi tu sfatul bătrânilor? Tu eşti mare, tu eşti împărat!… Ei trebuie să asculte de tine. Vorbeşte-le aspru şi spune-le: “Tatăl meu v-a bătut cu bice, eu vă voi bate cu scorpioni. Tatăl meu v-a pus un jug de lemn pe grumaji, eu vi-l voi pune de fier”…
Şi Roboam a lepădat sfatul bătrânilor şi a ascultat de sfatul tinerilor. Şi a răspuns poporului, nu după cum l-au sfătuit bătrânii, ci a răspuns după cum l-au sfătuit tinerii neîncercați, care crescuseră împreună cu el. Iar când a spus poporului acest lucru, poporul s-a sculat în picioare şi a strigat: “La corturile tale Israele! Vezi-ţi de casă, Davide…”
Şi s-a rupt şi s-a dezbinat împărăţia! Ce lacrimi s-au vărsat atunci! O, Davide, cred că ai plâns atunci din mormânt pentru neascultarea primului fiu rămas în urmă!
Fraţii mei dragi, să ascultăm şi noi de cei bătrâni, pentru că ei ştiu, pentru că ei au experienţă, pentru că ei au trăit viaţa. […]
Cum să n-ascultăm noi, oare, pe aceia de care Dumnezeu s-a folosit? Acolo se spunea aşa: “Ascultaţi de bătrânii care au fost, de bătrânii care au trăit, de bătrânii care au simţit, care au experienţă, care s-au jertfit, care au muncit şi au murit pentru cauza sfântă a acestei lucrări.”
Cineva a spus: “Noi avem Biblia… Noi ascultăm de Cuvânt… Noi nu ascultăm de oameni…” O, frate drag, de la cine ai Cuvântul? De unde ai Cuvântul? Cine ţi-a pus Cuvântul în mână? […]
Fraţii mei cei dragi, voi cei care-L iubiţi pe Hristos, voi cei care aveţi Cuvântul, nu vă uitaţi părinţii, nu vă uitaţi casa părintească, nu vă uitaţi familia, nu vă uitaţi fraţii, niciodată.
Numai ascultând pe aceia pe care i-a trimis Dumnezeu, numai atunci poţi să spui că asculţi de Dumnezeu. Pentru că numai dacă suntem strâns uniţi în jurul înaintaşilor noştri, putem să păstrăm unitatea. Căci Dumnezeu care i-a trimis, a ştiut când i-a trimis şi cu ce scop. Cuvintele pe care vi le spun aceşti oameni nu sunt cuvintele lor, ci sunt Cuvintele lui Dumnezeu. O, părinte Iosife, tu ai ascultat! Tu ai rămas la Cruce şi aşa ne-ai învăţat şi pe noi, şi de aceea noi dorim să ascultăm învăţătura pe care tu ne-ai lăsat-o, cum fiii lui Recab au ascultat pe tatăl lor şi nu au băut vin în toată viaţa lor. Deşi chiar proorocul lui Dumnezeu le-a spus: “Beţi vin!” Ei au răspuns hotărâţi: “Nu! Noi nu bem vin pentru că ne-a spus tatăl nostru aşa şi noi ascultăm de tatăl nostru!”
O, părinte Iosife, tu ne-ai învăţat să rămânem lângă Cruce, tu ne-ai învăţat să rămânem cu Crucea lui Iisus. De aceea noi nu vrem un Hristos fără Cruce, căci s-ar putea ca acela să fie un Hristos mincinos, dar nu vrem nicio Cruce goală, fără de Hristos, un semn gol, fără de putere. Noi vrem o Cruce cu Hristos pe ea. Noi vrem un Hristos cu Crucea Lui. Aşa ne-ai învăţat, părinte, şi pentru aceasta suferi, jertfindu-ţi chiar viaţa ta. Cu 7 răni în trupşorul tău, la ultima adunare când te chemară fraţii în mijlocul lor, le arătai două mânuţe slabe ca două surcele: “Fraţilor, nu mâinile acestea au făcut lucrarea Oastei, lucrarea este răsadul Duhului Sfânt. Lucrarea e a lui Dumnezeu. Nu moare lucrarea, lucrarea trăieşte, pentru că Dumnezeu trăieşte.”
Când a rămas Moise pe Nebo, i-a luat locul altul, un tânăr care a ridicat steagul tot cu aceleaşi mâini, cu acelaşi duh înflăcărat şi puternic: tânărul Iosua. Fii binecuvântat în veci, Dumnezeul oştirilor, Dumnezeul părinţilor noştri, pentru că Tu nu-Ți laşi Lucrarea Ta!
Când a fost chemat părintele Iosif de pe pământ, mulţi au fost cei care au zis: “Gata cu Oastea, s-a terminat cu Oastea!…”. Avut-a Dumnezeu grijă, şi atunci şi acum, să ridice un tânăr care, cu aceleaşi mâini curate, care cu aceeaşi dragoste şi cu acelaşi duh, să ducă steagul până astăzi. Până astăzi când a îmbătrânit sub munca grea, sub anii grei, sub ostenitoarele munci care s-au cerut de atunci şi până acum.
Fraţii mei dragi, mă gândeam de aseară şi până acum: “Doamne, ce bine e să asculţi!… Voi aţi spus câte o poezioară… De unde le-aţi spus? Fraţii cântăreţi ne-au cântat câte o cântare, care ne-a mişcat inimile şi am lăcrimat… De unde le aveţi, fraţii noştri? Pentru că acestea nu au fost pe pământ. De unde le aveţi? De unde v-au venit? Prin cine v-au venit? […]
Duhul părintelui Iosif este aici. Şi al fratelui Marini. Şi al fratelui Traian. Prin oamenii aceştia a făcut Dumnezeu o lucrare uriaşă în ţara noastră, în poporul nostru şi în Biserica noastră. Să stăm uniţi în jurul acestor mari oameni ai lui Dumnezeu, să le sprijinim mâinile.
Tineri dragi, sprijiniţi aceste mâini, pentru că voi mâine va trebui să duceţi mai departe acest steag. Pregătiţi-vă mâinile să vă fie curate. Cum au fost cele ale lui Iosua, când a plecat Moise…
din vorbirea fratelui Petru Popa la nunta din Malu-Alb, septembrie 1982
Petru Popa (Săucani)
