Muntele și defileul – Ioan Beg

Spune o înțelepciune veche că, cu cât un munte e mai înalt, cu atât valea din preajma lui este mai adâncă. Că lângă fiecare vârf luminos și însorit, cu orizont larg, de necuprins, se află adesea o vale îngustă, prăpăstioasă, un defileu strâmt și întunecos.

Se pare că și în viața biblică și în cea spirituală este tot cam așa. Pe Tabor era atâta lumină, era binecuvântare, era fericire fără seamăn. Era Dumnezeu, erau profeții, era slava Domnului. Cei trei ucenici și mai ales Petru, ar fi dorit să nu mai coboare de acolo. Însă acolo era doar un strop, doar un crâmpei din Veșnicie. Viața merge înainte, trebuia coborât în vale.

Iar în vale era vuiet, era neputință, era boală. Se luptau ucenicii rămași să alunge un demon și nu reușeau. Tatăl copilului bolnav cere ajutorul Mântuitorului. “O, neam necredincios… Până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi?”, zice Domnul parcă indignat de neputința ucenicilor (Matei 17, 17).

Câte deosebire între atmosfera de pe Tabor și cea de jos, din vale. Însă câtă vreme suntem în trup, nu putem rămâne doar pe Tabor. Mai vine și boala, mai vine și durerea. E important să fie Mântuitorul cu noi și în vale și în defileu. De pe Tabor luăm lumină ca să putem străbate întunericul și frigul și singurătatea din valea umbrei morții. Adesea, în Scriptură, după o stare de fericire duhovnicească trăită sus pe munte, urmează o decepție adâncă, o îndurerare fără seamăn.

Moise era pe muntele Sinai de 40 de zile. Urma să primească leagea cea dreaptă a lui Dumnezeu. A petrecut cele 40 de zile în rugăciune, în post, în tăcere, în convorbire și comuniune cu Dumnezeu. Avea în față o întâlnire grea, cu Creatorul, apoi o lucrare, de asemeni foarte grea. Se clădea destinul mare al poporului ales. Moise era la înălțimea chemării cerești.

Dar în vale, poporul se plictisise așteptând. Și-au făcut un vițel de aur și i s-au închinat ca unui dumnezeu. Aceasta în vreme ce Domnul tocmai dăduse porunca “Să nu-ți faci chip cioplit, sau altă asemănare și să te închini lui”. Era zgomot jos în vale, era răzvrătire, era necredință, era neascultare. Moise izbește tablele legii de piciorul muntelui și le sparge, apoi mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru popor (Exodul 32, 32). Dezamăgirea era totală iar diferența de atmosferă incomparabilă. Sus pe munte se săvârșea lucrarea lui Dumnezeu, iar jos, în vale, păcatul făcuse un zid între popor și Dumnezeu.

Sus, pe muntele Carmel, s-au ridicat două altare. Unul l-a ridicat prorocul Ilie, celălalt prorocii lui Baal. S-a pus și jertfa deasupra fără a se pune foc. Prorocii lui Baal susțineau că dumnezeul lor este adevăratul dumnezeu. În vreme ce Ilie, rămas singur între prorocii Domnului, susținea și voia să demonstreze că Dumnezeul lui Avraam, Isac și Iacov este Dumnezeul cel adevărat.

S-au rugat mai întâi prorocii lui Baal cerând foc peste jertfa lor. S-au rugat mult, s-au rugat tare, cu felurite ritualuri păgâne. Degeaba însă au strigat până după-amiază cei patru sute cinzeci de proroci ai lui Baal. Nu a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire.

Prorocul Ilie, la rândul lui, a făcut următoarea rugăciune: “Ascultă-mă Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu și să le întorci astfel inima spre bine.” Atunci s-a pogorât foc din cer peste jerfa lui Ilie (I Regi 18, 38). Și poporul a căzut cu fața la pământ și a strigat: “Domnul este adevăratul Dumnezeu”.

Ce a urmat după aceasta este ceva de nedescris. Poporul a pus mâna pe prorocii lui Baal, care îl amăgiseră, i-au târât jos în vale, pe malul pârâului Chison și Ilie i-a înjunghiat pe toți. Mult sânge a curs acolo. Câtă deosebire între rugăciunea de pe munte și ceea ce avea să se întâmple în vale!

La Refidim (Exodul 17, 1), în pustie, poporul nu a găsit apă de băut și a cârtit împotriva lui Moise. Tot acolo Amalec a venit să bată pe Israel. Moise a zis lui Iosua: “Alege-ți bărbați voinici și du-te de te luptă cu amaleciții. Iar eu mă voi sui mâine în vârful muntelui iar toiagul lui Dumnezeu va fi în mana mea.”

In vale era strigăt, vaiet, măcel. Era prima luptă după eliberarea din robie. Sorții bătăliei erau schimbători: “Când își ridica Moise mâna era mai tare Israel și când își lăsa mâna în jos era mai tare Amalec.” Acolo sus pe munte se decidea, de fapt, învingătorul, căci rugăciunea lui Moise asigura biruința în luptele din vale. Calmul lui Moise și puterea rugăciunii, cu mâinile amândouă ridicate spre cer, cu toiagul lui Dumnezeu în mână, făcea mai mult ca mii de luptători. Aron și Hur au susținut mâinile lui Moise până ce Amalec a fost învins.

Câtă diferență și aici între starea de pe munte și cea de jos, din vale. Pe munte era lupta rugăciunii, era contemplație, era comuniune. Iar în vale era neîndurare, ucidere, sadism. Pe munte erau numai trei, iar în vale era mulțime. Mereu va fi așa…

Să căutăm a sta cât mai mult și cât mai des pe munte. Pe Sinai, pe Carmel, dar mai ales pe Tabor.

Ioan Beg, Oastea Domnului, anul 2011, nr. 8-9, pag. 12