Pe omul care aude şi trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul l-a asemănat cu casa clădită pe stâncă. „Şi au venit ploile, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, căci era zidită pe stâncă”. S-a prăbuşit însă casa care era clădită pe nisip, adică cel care aude, dar nu trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 7, 24-27).
În înțeles duhovnicesc, Sionul este starea cea înaltă și sfântă în care locuiește și stăpânește cu mare bucurie și binecuvântare totdeauna Dumnezeu. Este acel înalt nivel duhovnicesc pe care îl pot atinge în trăire numai sufletele care, stăruind printr-o necurmată luptă de rugăciune și de înfrânare, de osteneli și de jertfe, ajung în o așa părtășie de ascultare cu Hristos, încât inima lor devine o sfântă și plăcută locuință pentru El, un Sion ceresc. O, ce înaltă și dumnezeiască stare este aceasta!
Tot așa se învață și căile păcatului, ca și căile Domnului. Sunt atâția învățători pentru oricare din aceste căi! Mai ales pentru căile rele, sunt prea destui învățători răi: duhurile, oamenii, cărțile rele. Până când omul nu știe să-i caute, avem datoria să-l ajutăm. După ce știe să-i caute, are datoria să se ajute singur.
Câtă vreme copilul nu poate deosebi răul de bine, el fiind cu totul neînvățat, răspunderea pentru îndrumarea lui pe căile Domnului o au părinții, îngrijitorii, educatorii lui.
Cea mai mare nenorocire din lumea aceasta este starea de trăire în păcat, adică în neascultare de Dumnezeu, în vrăjmășie cu Cuvântul Său Sfânt și cu Duhul Său. Dar cea mai fericită eliberare este când un întreg popor se ridică din păcat.
Cea mai mare lipsă a oricărui suflet este lipsa lui Hristos, adică lipsa darului și a harului Său și lipsa Duhului Său (Romani 8, 9), adică lipsa vieții și a luminii, care este El (Ioan 8, 12).
Dacă nu te întorci la Dumnezeu și nu părăsești păcatul, ce vei face în clipa descoperirii și a judecății lui Hristos? Ce vei face în clipa întâlnirii cu Dumnezeu, și cu rușinea păcatelor făcute, și cu disprețuirea Cuvântului Său, ori cu batjocorirea Duhului Sfânt, și cu călcarea în picioare a Sfântului Său Sânge, și cu legământul tău? Ce vei face, ce vei face atunci cu toate câte sunt asupra conștiinței tale, împovarând-o (Evrei 10, 29)? Ce vei face cu ele?
Adeseori nu poți vedea bunăvoința lui Dumnezeu față de alții, fiindcă nu le cunoști cele ascunse ale lor. Dar față de tine o poti vedea totdeauna, căci pe ale tale cele ascunse le știi. Și știi ce ai fi meritat pentru ele. Chiar și acel om peste care a venit mânia lui Dumnezeu, totuși chiar și el, cu destul de îndelungat timp înainte și după, vede și știe că Dumnezeu i-a fost binevoitor.
Numai acela în inima căruia locuiește necurmat încrederea în Dumnezeu, doar singur acela poate avea mintea echilibrată și cuvântul liniștitor, fața încurajatoare și spiritul prezent în clipele și în împrejurările de mare spaimă și primejdie pentru toți.
Crezând puternic în izbândă, omul încrezător vede limpede calea spre ea. Văzând limpede, poate avea un duh liniștit și un cuvânt dătător de putere și de speranță. Iar mulțimea, care mai mult simte decât înțelege, i se alătură acestuia într-un salt salvator ca printr-o înviere.
În ceasul acela s-au apropiat ucenicii către Iisus, grăind: „Oare cine este mai mare întru împărăţia cerurilor? Şi chemând Iisus un prunc, l-a pus pe el în mijlocul lor: Şi a zis: „Amin grăiesc vouă: de nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor: Că cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 1-4). Şi aduceau la El şi prunci, ca să Se atingă de ei; iar ucenicii văzând, i-au certat pe dânşii. Iar Iisus, chemându-i la Sine pe ei, a zis: „Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu. Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul nu va intra într-însa” (Luca 18, 15-17).
„Şi străbătea Iisus prin toate satele şi oraşele, învăţând în soboare, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în norod ” (Matei 9, 35). „Şi a ieşit vestea Lui în toată Siria şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau în diferite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici, pe cei slăbănogi, şi El îi vindeca” (Matei 4, 24).
„Şi tot norodul căuta să se atingă de El, căci putere ieşea de Ia Dânsul şi vindeca pe toţi” (Luca 6, 19).
Confruntarea binelui cu răul a început la ispitirea şi căderea în păcat a primilor oameni. Toată istoria omenirii e plină de biruinţe şi înfrângeri în urma confruntării, a luptei teribile dintre bine şi rău, adică a luptei dintre diavolul şi Dumnezeu. Această luptă se dă în primul rând în arena inimii omului. Numai după biruinţa asupra inimii omului vrăjmașul diavol continuă lupta, punându-i pe oameni să se lupte între ei şi înverşunându-i în lupta împotriva celor ce n-au putut fi biruiţi. Câtă vreme omul trăieşte departe de Domnul, în necredinţă şi păcat, viața lui arată faţa celui rău, prezenţa respingătoare a diavolului.