În ceasul acela s-au apropiat ucenicii către Iisus, grăind: „Oare cine este mai mare întru împărăţia cerurilor? Şi chemând Iisus un prunc, l-a pus pe el în mijlocul lor: Şi a zis: „Amin grăiesc vouă: de nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor: Că cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 1-4). Şi aduceau la El şi prunci, ca să Se atingă de ei; iar ucenicii văzând, i-au certat pe dânşii. Iar Iisus, chemându-i la Sine pe ei, a zis: „Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu. Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul nu va intra într-însa” (Luca 18, 15-17).
Auzirăţi ce a făcut Iisus: a luat un copil şi, punându-l înaintea apostolilor, le-a zis: „Amin zic vouă, de nu vă veţi întoarce şi vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Apostolii erau încă bântuiţi de ispita mândriei care dintre ei să fie mai mare în împărăţia cerului (citiţi şi la Marcu 9, 33-35). Iisus a pus înaintea lor o inimă de copil, învăţându-i că şi inima lor trebuie să fie curată şi curăţită de patimi. Şi cu alte prilejuri, Iisus a pus copiii ca pe o pildă de mântuire sufletească. În trei locuri din Evanghelie zice Iisus că nu vom putea intra în împărăţia cerurilor de nu vom fi ca copiii (Matei 18, 1-4; Marcu 9, 33-37; Luca 18, 15-17).
Oare de ce? De aceea, pentru că copilul este chip de curăţenie, de nevinovăţie şi inimă curată, aşa cum trebuie să fie şi creştinul cel adevărat. Despre iubirea cea adevărat creştinească spune Apostolul Pavel că „toate le crede, toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă… nu pizmuieşte, nu se sumeţeşte, nu se trufeşte, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul”… (I Corinteni 13). Aşa e şi inima unui copil. Toate le crede câte i se spun… toate le spune din gură aşa cum le simte în inimă, pentru că vicleşug nu este în inima lui şi nici alte răutăţi. Aşa trebuie să fim şi noi. „Fraţilor – zice Apostolul Pavel – nu cu mintea să fiţi prunci, ci cu răutatea să fiți prunci, iar cu mintea să fiţi oameni deplini” (I Corinteni 14, 20).
Iată dar, iubite cititorule, că orice copil ne este nouă o predică de mântuire sufletească. Dar această predică este încă fără putere asupra noastră. Ca să fie cu putere, trebuie să-L primim pe Iisus Mântuitorul, adică să înţelegem că numai Iisus Mântuitorul ne poate face „fiii lui Dumnezeu“, precum scrie la Evanghelie: „Iar câţi L-au primit pe Dansul, le-a dat lor putere să se facă fiii lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Băgaţi bine de seamă, Iisus nu zice că „i-a făcut pe oameni fiii lui Dumnezeu”, ci că le-a dat lor putere să se facă fiii lui Dumnezeu; adică omul însuşi trebuie să se facă fiul lui Dumnezeu, cu darul şi puterea ce i-o dă Mântuitorul cu sfântă jertfa Lui. Asta înseamnă, dragă cititorule, să înţelegi că păcatele tale au rupt legătura dintre tine şi Tatăl ceresc, să înţelegi că păcatul a făcut din tine un fiu al mâniei şi pieirii sufleteşti şi din această pieire te-a scăpat şi te scapă jertfa cea sfântă a Mântuitorului. Jertfa Mântuitorului te-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl şi te-a făcut fiul lui Dumnezeu, fiul cerului, fiul luminii.
O, ce bine e să fii cu adevărat fiul lui Dumnezeu! Atunci tu nu mai ai nici o grijă. Toate grijile tale, toate dorinţele, toate cererile şi lipsurile tale le laşi în grija Lui, aşa cum copilul le lasă în grija tatălui său. Copilul are o încredere neţărmurită în tatăl lui; așa trebuie să fie şi fiul Tatălui Ceresc. Copilul e în legătură neîncetată cu tatăl şi mama lui: vorbeşte cu ei, cere de la ei, se plânge către ei. Aşa trebuie să fie şi un copil adevărat al lui Dumnezeu: să vorbească neîncetat cu cerul, cu Dumnezeu, prin rugăciune. Tatăl ceresc n-are copii muţi şi cel ce nu se roagă e un prunc mut. Dragă cititorule! Viaţa ta cea sufletească e un copil; tu eşti un copil duhovnicesc şi trebuie „să crești în darul lui Dumnezeu”, cum zice Apostolul Petru (II Petru 3, 18). De la botez se începe această creştere sufletească şi, o, unde ar putea ajunge omul dacă ar creşte mereu „în darul lui Dumnezeu”! Sunt însă oameni mari, bătrâni care abia sunt prunci răi în Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie încă „hrăniţi cu lapte”, cum zice Apostolul Pavel (I Corinteni 3, 2), că alte mâncări sufleteşti mai grele încă nu pot suferi.
Dragă cititorule! Viaţa ta cea sufletească e un copil şi acest copil n-are pe nimeni în această lume, ci trebuie să stea de vorbă cu cerul, cu Dumnezeu. Undeva am citit o poveste din ţările Răsăritului. Un biet copilaş orfan se rătăcise în pustie. Plin de groază, umbla să scape din pieire. În depărtare, iată, se iveşte un chip de om, dar când se apropie văzu că omul era o statuie de piatră. Un urlet fioros de animal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci copilul se aruncă şi, cuprinzând cu braţele sale chipul de piatră, strigă: „Tată dragă, scapă-mă!” Şi, o minune, piatra căpătă viaţă, chipul se făcu în „tată” care-şi sărută copilul şi îl scăpă de pieire.
Prin credinţa sa, un copil a făcut tată dintr-o piatră. Cu noi însă se pare că povestea e de-a-ntoarselea. Noi avem un Tată viu şi nespus de bun, Care tot strigă după noi şi ne cheamă la El. Noi însă se pare că suntem din piatră; nu-L vedem, nu-L auzim. Ca şi copilul din pustie, să alergăm la El şi să scăpăm la El în pustia acestei vieţi pline cu urletele fioroase ale patimilor şi ispitelor de suflet pierzătoare. Eu te întreb încă o dată, dragă cititorule, eşti tu un fiu al lui Dumnezeu şi ai tu cu Dumnezeu, Tatăl ceresc, legătura dintre tată şi fiu?
Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, anul 1924, nr. 48, pag. 3
