Numai acela în inima căruia locuiește necurmat încrederea în Dumnezeu, doar singur acela poate avea mintea echilibrată și cuvântul liniștitor, fața încurajatoare și spiritul prezent în clipele și în împrejurările de mare spaimă și primejdie pentru toți.
Crezând puternic în izbândă, omul încrezător vede limpede calea spre ea. Văzând limpede, poate avea un duh liniștit și un cuvânt dătător de putere și de speranță. Iar mulțimea, care mai mult simte decât înțelege, i se alătură acestuia într-un salt salvator ca printr-o înviere.
O, cât de mult suntem și noi datori să le fim recunoscători vitejilor poporului nostru. Și cât de mult trebuie să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să ne trimită mereu astfel de suflete mari, înțelepte și încrezătoare, căci totdeauna este atâta nevoie de ele, fiindcă lupta credinței totdeauna poate ajunge într-un loc sau într-un moment primejdios.
Dumnezeul și Mântuitorul nostru Slăvit, Te rugăm, nu lăsa niciodată și nicăieri pe pământ mulțimile fără izvoare de îmbărbătare, fără înflăcărați îndrumători, curajoși și înțelepți, în ceasul lor greu și la răspântiile lor grele Te rugăm, Doamne, mai ales pentru vremurile și pentru sufletele ajunse în mari primejdii și întuneric, să nu le lași, ci trimite-le celor care gem în robia asupritorilor tovarăși plini de încredințare și de tărie sufletească temeinică, plini de o înțeleaptă și salvatoare judecată, pentru ca să oprească la timp prăbușirea în deznădejde și în moarte a celor chinuiți. Și a le reaprinde în inimi iarăși viața prin speranță. Căci dacă au puterea speranței, oamenii îndură cu răbdare, neînchipuit de mult, rezistând și luptând până la sosirea mântuirii lor.
Când poporul Domnului a trebuit să treacă prin pustia care era școala lor, încercarea lor și curățirea lor, atunci, pentru ei, Domnul a fost, ani îndelungați, noaptea stâlp de foc, iar ziua stâlp de nor.
Noaptea – nu numai spre a-i conduce prin întuneric, dar și spre a-i încălzi prin frig. Ziua – nu numai spre a-i purta pe drumul mereu necunoscut, ci și spre a-i umbri de căldura dogoritoare a soarelui pustiei (Exod 13, 21-22). Așa este mereu Domnul pentru toți ai Lui.
Hristos este – pentru Biserica Sa, pentru Oastea Sa și pentru fiecare fiu al acestei Biserici și Oștiri – nu numai Căpetenia credinței, dar și Desăvârșirea faptelor (Evrei 12, 2). Este nu numai Cel care ne luminează cum să facem ce trebuie făcut, dar ne și ajută, făcându-ne în stare să facem acestea. El este nu numai învățătura călăuzitoare pentru noi, ci și puterea apărătoare de rătăciri. Este nu numai un Soare luminător, ci și un Scut împotriva vrăjmșului nostru.
Nimic pe lumea asta nu poate da unui om o bucurie și o încântare asemenea aceleia pe care o dă Hristos. Nimic nu se poate nici asemăna cu ea și comoara ei cu nimic nu poate fi nici înlocuită și nici schimbată. Cine o are cu adevarat și-o apără și și-o păstrează cu orice preț.
Nici un om din lumea aceasta nu va putea spune niciodată că Dumnezeu, față de el, n-a fost binevoitor. Fiindcă nu este nimeni care, cercetându-și sincer viața sa în fața cerințelor voii lui Dumnezeu, să nu recunoască și să nu vadă că, față de dânsul, Dumnezeu S-a purtat mult mai binevoitor de cum s-ar fi căzut.
Traian Dorz, Cununile slăvite
